Exista momente in care ne simtim limitele. Spunem atunci ca am ajuns la capatul puterilor si de cele mai multe ori ne abandonam planurile, proiectele si chiar visele. Apoi simtim gustul neplacut al infrangerii, fidel ilustrat de chipurile noastre. Percepem goliciunea fiintei si traseul sau ratat, asemenea unui vehicul care a preferat sa fie presetat de o entitate necunoscuta, in loc sa isi asume imprevizibilitatea traseului sau. Ne abandonam in tragismul monoton al destinului, atribuindu-ne diagnosticul de perdanti in fata oportunitatilor vietii.
Si chiar cand ceilalati se pregateau sa ne eticheteze drept niste rebuturi inadaptate ale unei societati in continua nevoie de adrenalina, chiar atunci incepe adevarat noastra calatorie. Aceea, in care inainte de a descoperi si a cuceri noi teritorii informationale, ne surpindem cu propria descoperire si nu mai incetam sa ne uimim de cat de oarba ne-a fost privirea interioara...
Si atunci, ca intr-o oglinda uriasa a sufletului, gasim un lacas nou, ce parca astepta sa-i fie rostita o parola, pofunzimea fiintei. Si parca iceberg-ul acela al lumii exterioare nu fusese decat un preambul pentru ce avea sa se dezvaluie in adancimea oceanuluu tainelor noastre. Si treptat, zgomotul vietii nu mai are tonalitatea aceea care ne hipnotiza simturile si ne paraliza constiinta. Si ne lasam imbratisati de suavitatea acelor unde fine, care ne imbraca sufletul intr-o broderie fina de senzatii noi.
Acesta este momentul in care ne parasim traseul cotidian si acceptam sa pornim in adevarata calatorie a vietii. Cea in care nu inseamna ca totul este posibil daca zambim frumos sau daca trimitem mesaje catre stele, ci din contra, nu este totul posibil, existand "accesorii" care nu ni se potrivesc in calatoria noastra. Cea in care nu exista carari gresite sau decizii contestate ulterior cu lasitate, cea in care acceptam sa ne modelam pe noi insine, ca fiinte care isi simt si isi inteleg potntialul propriei plenitudini. Cea in care nu exista pericole sau bariere impuse de altii, ci doar linii discrete care ne reamintesc sa nu ne descurajam si sa nu ne abatem de la calatoria noastra. Cea in care ne acceptam in intregime asa cum suntem, fara sa mai dorim sa schimbam ceva sau sa ne blamam pentru defectele noastre. Cea in care realizam cat de perfecti suntem doar fiindca existam pentru a ne continua asimilarea lectiei vietii. Si cine stie cate vieti ne mai asteapta...
Insa Calatoria este Una. Este Cea care am pornit inainte de a ne naste si care continua sa ne ghideze cu blandete si iubire, sapand discret in profunzimea fiintei noastre.