Sursa fotografie: Pixabay
Uneori ne surprindem inaintand in viata. Este acel moment in care ii auzim pasii, acompaniindu-ne discret respiratia. Este acea revelatie pe care o avem atunci cand facem un salt in gol.
Alteori, avem impresia ca viata inainteaza prin noi, purtandu-ne lent pe harta sa. Trasand in sufletele noastre cicatricea amintirilor. Strivindu-ne gandurile ca pe niste castele de nisip topite prematur de valurile marii. Transformandu-ne sperantele in iluzii ieftine.
Sa ne blamam existenta fiindca ne-a daruit cronometrul batailor inimii sau sau pe noi, fiindca nu stim sa valorizam aceasta cursa magica? Sa fie oare viata o pedeapsa a nepasarii noastre? Sau poate acceptam mult prea usor ca simturile noastre sa se topeasca in rutina zilei?
Anii trec, desenandu-ne pe harta inimii semnele calatoriei sale. Numim aceste mici popasuri victorii, realizari, esecuri sau greseli. Uneori unim punctele calatoriei noastre, amagindu-ne ca fericirea este o stare care poate fi indusa. Insa natura nu poate fi pacalita. Existam fiindca stim sa plangem atunci cand sufletul zambeste, mangaiat de un gand aparut din inaltimile cerului.
Cat de usor vorbim despre suflet si cat de greu este sa ascultam vocea timida a constiintei noastre... In goana dupa fapte si realizari ne irosim clipa, marcand doar puncte invizibile in raportul inca nescris al vietii...
Insa clipa nu exista. La fel cum nici gandurile noastre. Sunt doar mici secvente unite intre ele prin senzatii si perceptii. Si astfel, viata se transforma provocare frumoasa a mintii de a-si parasi propria inchisoare si de a vedea dincolo de aparente si tipare.
Si poate de aceea amintirile se estompeaza treptat, fiindca viata ne poarta permanent in calatoria sa, drumul sau fiind unic si ireversibil. Un drum tacut, provocator si misterios la capatul caruia ne dorim sa o luam de fiecare data de la inceput, parca mai pregatiti pentru a intelege sensuri noi...