Sursa fotografie: Pixabay
Viata se scurge uneori prea incet iar alteori, atat de navalnic si imprevizibil, surprinzandu-ne sau paralizandu-ne sufletul. Insa cine se mai gandeste oare la suflet, cand totul in jur este atat de palpabil, vizibil si existent si cand suntem din ce in ce mai insetati de o stare de bine cat mai prelungita a trupului nostru? Si astfel ajungem incet, dar sigur in acel punct al unei destinatii mult prea vremelnice in care inrobiti si insetati de cele mai felurite patimi, uitam sa ne mai bucuram de simplul si minunatul fapt ca existam.
Ne pierdem in mrejele vietii ca o pedeapsa pentru inconstientele noastre uneltiri impotriva a ceea ce nutrim sa fim. Ne este teama, iar frica aceasta ne preface in puncte moarte si sterse pe marele desen al existentei. Ne negam originile si ne legam cu disperare de orice ne-ar aminti ca suntem vii. Ne e teama sa murim, amagindu-ne ca putem ignora acea clipa, insa nici nu constientizam ca suntem deja morti.
Vrem sa fim autentici. Vrem sa fim cat se poate de prezenti, sa gustam, sa incercuim, sa bifam, sa realizam, vrem orice ne lega cat de putin de iluzia ca atunci cand dobandim o farama de lucruri sau senzatii suntem fericiti. Ne inducem confortul psihic, ne inoculam cu parfumuri ale acelorasi vechi si noi ganduri desarte. Suntem goi si plini in acelasi timp mereu insetati de alte experiente. Traim dupa un marketing dezlantuit de umbre haotice. Vrem tot mai mult, vrem sa simtim ca traim. Insa aceasta nu e o viata traita de noi, ci o viata care ne traieste pe noi, facandu-ne proprii sclavi ai unei comoditati in care fiintele noastre traiesc in iluzia ca au pacalit trecerea timpului prin cat mai multe tinte ochite in palmaresul stramt al vietii.
Indubitabil, la un moment dat esuam in gasirea acelei autenticitati sau a acelei haine stralucitoare care sa ne ofere statutul de mici zei in iarmarocul in care vietile noastre se zbat sa cumpere iluzii. Si atunci blamam, dar nu ne blamam. Pregatim sageti otravitoare catre sarmanii vinovati, dar nu avem curajul sa taiem in propria constiinta cu bisturiul sufletului si sa extirpam puroiul propriei nepasari si comoditati. Suntem atat de lasi incat inchidem ochii si ne inchipuim o alta lume, amagindu-ne si iar amagindu-ne ca suntem prea perfecti.
Ne agatam, nici macar nu luptam. Na taram, nici macar nu mergem. Preferam pasii marunti ce se scurg intre zile. Ne injosim, dar nu ne smerim. Imploram, dar nu ne rugam. Indicam, dar nu aratam. Strigam, dar nu soptim. Plangem, dar nu jelim. Radem, dar nu zambim. Iubim, dar nu simtim. Atingem, dar nu imbratisam. Primim, dar nu daruim. Ne amintim, dar uitam. Uitam sa multumim. Uitam sa zambim. Uitam sa fim noi, inainte de prima amintire a lumii.
Ne pierdem din prea multa amagire creata de o imaginatie sau de o intuitie insuficient calibrata cu sufletul, cu originea noastra, cu nepalpabilul la care ne e teama sa ne gandim, din pricina ca ochii s-ar pierde in acel infinit. Ne pierdem din prea multa credulitate a simturilor care ne promit desfatare nelimitata. Iar atunci cand acestea se dovedesc a fi doar niste halucinatii, niste impulsuri efemere, ne transformam in niste biete masinarii stricate si uzate, gata sa lase locomotiva vietii sa ne traga ca pe niste fiare vechi, incet, incet catre groapa fara de sfarsit, prefacandu-se ca ne traieste.
Dar chiar si un harb oricat de nefolositor ar fi, are o istorie a sa, o mostenire. Asa si noi, cand trupurile ne amortesc in betia simturilor dezlantuite, ne amintim sau poate ne trezim si realizam ca viata traita pana atunci a fost doar un vis, o amprenta ce poate fi stearsa de ploaia lina si calda a lacrimilor unui suflet cuprins de tristete si regrete. Iar in acel moment simplu si firesc, Cerul devine marmura propriului mormant al trupului iar pamantul, scara care ne ridica incet dar sigur catre o noua directie a ceea ce putem fi.