Iti mai aduci aminte de prima privire? Atat de discreta, ca mireasma fina a unei ploi de primavara. Si totusi atat de patrunzatoare, incat fiorul ei inca mai imi tresalta inima intr-un ritm pe care credeam ca l-am ingropat in negura timpului...
Cat de mult sa ne fi indepartat de acea clipa? Poate cu o luna, poate cu un an... Sau poate nu cu suficient timp pentru ca destinele noastre sa multumeasca smerit, revelandu-si reciproc o istorie comuna...
Ceea ce altii ar fi considerat firesc, noi am simtit impovorator... De prea multa frustrare inmagazinata ca un venin in doua suflete predestinate sa-si inabuse durerea cu o masca a indiferentei...
Nu demult, credeam ca a sosit momentul maturitatii noastre, caci simteam in timiditatea ta sinceritatea unui angajament. Am intuit in tremurul vocii tale ceva nou, care te impulsiona sa-ti depasesti propriile bariere ale unei inhibitii pe care nu o meritai...
Si am asteptat, intrebandu-te in gand daca esti hotarat sa-ti abandonezi credinta doar pentru a ma urma pe drumul unei vieti ce ar fi putut fi doar a noastra... Am asteptat, rugandu-ma sa vii doar daca cerul iti pare la aceeasi distanta pe care ochii mei privesc cand se gandesc la tine...
Joc orb. Tu nu vedeai nici cerul si nici macar pamantul. Doar te zabateai sa iesi dintr-o agonie inchipuita de frica regasirii. Insa nu te luptai. Nu purtai sabia cutezantei apararii unui sentiment. Nu stiai care este cetatea cea mai de pret a sufletului tau... Simteam doar miscarile tale necoordonate, intr-o actiune febrila dictata de spasmele necunoscutului...
Si pentru ca am simtit ca menirea mea esti tu, m-am transformat intr-un inger al sperantei si m-am asezat pe umarul tau stang, ca sa fiu mai aproape de singurul loc inca viu al trupului tau... Iti sopteam suav poezia iubirii noastre, nu era vantul... Iti incalzeam discret ranile sufletului...
Dar aripile mele s-au frant, in caderea mea in tarana propriei tale neputinte. Cuvintele tale, prin care refuzai ajutorul sunau ca un blestem. Cerul parca se intunecase, pregatindu-si furtuna izgonirii noastre...
Eram un intreg ce ar fi putut cladi o noua lume... Si totusi am esuat in a realiza cel mai frumos plan al vietii. Am acceptat un joc orb al despartirii si regasirii in loc sa ne asumam responsabilitatea unui destin implinit... Ne-am ascuns sentimentele dupa perdeaua groasa a gandurilor celorlalti si astfel am acceptat cu buna stiinta inca de la inceput, parsivitatea unui inchipuit intrus...
Joc orb. Stop joc.
Citeste si:
Iubirea este un calator tacut
Poveste de iubire
Despre iubirea noastra
Idealul iubirii
Atunci cand nu stim sa iubim