Limita mea esti tu. Desi nu te vad, simt ca existi, ascuns printre ultimele pietre ale existentei mele. Pare absurda aceasta comparatie, insa mintea refuza sa conceapa o alta descriere a acestui sfarsit ce imi ameninta existenta cu un nou inceput...
Si nici macar nu ne-am intalnit. Dar lucrul acesta nici nu are importanta, in platonicitatea acestei trairi pe care noi refuzam sa o numim iubire, de teama e a nu ne dezintegra in particulele atat de rigide ale banalului.
Zilele trec una dupa alta, inghitite incet, dar ireversibil de negura neprietenoasa a neputintei. Si doar tu esti cel care le leaga, facandu-le sa capete un sens. Iar gandurile noastre incearca in zadar sa se contopeasca. Atat de trista e povestea noastra, incat si cerul refuza sa se mai insenineze, devenind confidentul nostru.
Reciprocitate. Iata un cuvant pe care il adoram, fiindca semnificatia sa ne tine inca uniti intr-o lume imaginara unde tu si eu ne tinem de mana zburand catre acelasi destin. Iar timpul se scurge usor, lasandu-ne sa asimilam o lectie importanta: scuza de a ne accepta iubirea nu este eterna, devenind inutila atunci cand indoiala patrunde in sufletele, accentuandu-le slabiciunea...
Frustrare sau chin? Nepasare sau inconstienta? Sunt stari pe care le incercam adesea, fara sa realizam ca de fapt jucam la ruleta propriei noastre fericiri pe care o refuzam, de frica de a incerca. Atat de putine au fost momentele in care noi am fost doar noi...
Obligatii, sarcini, obiective, intr-un cuvant limite... Iata ce ne mentine in aceasta latenta. Idei, concepte, pareri... Cand nu vom mai accepta scenariul altora? Este oare viata noastra un lucru atat de previzibil sau lipsit de importanta?
Refuz sa cred ca tu esti limita. Esti doar un inceput. Iar eu, sfarsitul a ceea ce am fost.