Sursa fotografie: Pixabay
In viata exista momente cand ne refuzam iertarea si cand orice spovedanie chiar si cu noi insine pare a fi sortita esecului.
Si fiindca nu suntem suficient de curajosi ca sa ne acceptam slabiciunile, de fiecare data o luam de la capat cu jocul patimilor, strangand si mai tare cercul caruselului neputintei.
Ne este greu sa ne recunoastem greselile. Si astfel devenim proscrisii unei inchistari si nu a unei stari de fapt. Dar sufletul nostru nu este imun la aceasta degradare consimtita. Se stinge incet, indurerat de nepasarea noastra.
Deoarece ne pricepem sa simulam normalitatea, viata continua si in absenta acelei flacari interioare care ne dadea speranta vedniciei. Continuam sa ne strabatem drumul. Uneori, cu ignoranta copilului lasat sa zburde liber pe pajistea destinului. Alteori, cu lasitatea celui care evita abaterile de la un itinerariu prestabilit.
La un moment dat ne oprim si realizam cat am pierdut, ignorandu-ne. Am fost doar o simpla moneda de schimb. Am crezut in culorile stridente ale unei fericiri prefabricate. Am zambit amagindu-ne adevaratele trairi si sentimente.
Apoi ne surprindem intr-o lumina noua, cea a sperantei ca ne vom putea recupera sufletul din valtoarea pacatelor si greselilor vietii.
Mana binevoitoare a lui Dumnezeu ne apuca trupul si il racordeaza la firul nevazut al Duhului Sfant. Ingenunchem si ne rugam sa ni se acorde a doua sansa, ca sa ne putem ierta.