Avem toate piesele vietii la indemana, insa nu stim sa le potrivim. Nimeni nu ne daruieste acea schita de asamblare a vietii. Nimeni nu ne pregateste pentru rolul montatori ai acestui puzzle.
Poate ca nu suntem pregatiti niciodata sau poate ca nu ne maturizam indeajuns incat sa privim viata ca pe un peisaj incantator pe care l-am avut mereu la dispozitie pentru a ne delecta sufletul... Si poate ca nici nu vrem sa renastem, abandonandu-ne mantia protectoare al ignorantei.
Asa ca, in absenta acelei sclipiri de autentic, uitam de noi, preferand sa ne amagim ca va veni o clipa cand vom avea revelatia propriei vieti. Iar zilele trec, una dupa alta, la fel de monotone si de lipsite de stralucire, ca si gandirea noastra, prinsa in menghina rece a rutinei.
Ne lipsesc pasiunea si increderea in propria fiinta, puterea de a o lua de la capat cu si mai multa hotarare. Ne pierdem in detalii nesemnificative, care ne impiedica sa avem acea privirea de ansamblu a vietii. Iar daca totusi la un moment dat incercam sa privim in interiorul fiintei noastre, nu zabovim decat o clipa, pentru ca mai apoi sa ne autocompatimim.
Treptat in buzunarul stramt al hainei destinului, piesele vietii incep sa sape. Greutatea lor apasatoare, le face sa se iroseasca, una cate una, in ceata deasa a nepasarii. Si ce frumos ar fi putut sa fie acel peisaj nascut din piesele mici ale unui puzzle...
Insa o mana nevazuta strange acele piese cazute intr-un loc special, intr-o camera unde oricand putem sa avem acces daca luam hotararea sa ne intoarcem. Iubirea, modestia, daruirea si speranta nu se pierd, asteptand increzatoare, reintalnirea cu cel care le-a abandonat. Este ca si cum ni se mai da o sansa de catre bunul Dumnezeu.
Caci viata este ca un puzzle, care desi are nenumarate piese, ne rabda indolenta gesturilor, asteptandu-ne sa-i redescoperim frumusetea si unicitatea.