Drumul catre suflet

Sursa fotografie: Pixabay Invata sa iubesti atingerea lacrimilor tale, atunci cand esti orb de nepasare fata de tine. Inca te crezi pierdut, uitat de cei ce pretind a-ti fi aproape? Cum altfel sa-ti observ perfectiunea chipului, decat in stralucirea stranie a unor picaturi de roua, izvorate din durerea unei fiinte care nu stie sa se ierte? Invata sa iubesti acea persoana care iti arata calea cu focul privirii sale. Esti steaua ii lumineaza intunecimea cerului. De ce cauti oglinda apei in care sa-ti stingi dorul de tine? Lasa-ti semenii sa-si sadeasca radacini in sufletul tau. Ce este iubirea fara un atasament transformat in daruire de sine? Cum poti fi adevaratul tu, daca nu-ti lasi esenta sa se piarda in parfumul misterios al lumii? Invata sa iubesti copilul din tine, fara a-l tranforma in proiectul vietii tale. Accepta sansa de a fi unica fiinta responsabila pentru drumul sau. Nu te transforma insa in vocea aspra obligatiei si obedientei. Adu-ti aminte de clipele in care och...

Atunci cand nu a mai ramas nimic din noi, incepe o noua viata nascuta din cenusa temerilor, neputintei si a esecului. Frica ne-a paralizat incontrolabil gandurile, anuland finetea sentimentelor, alungand si cea din urma soapta a intuitiei... Cat de puternici trebuie sa fim ca sa ne ridicam si sa ne parasim umbra aceea veche si lipsita de vlaga? Vom putea sa cautam in noi ceea ce nu am gasit in exteriorul lumii noastre? Pasii sunt singurii care ne mai pot salva acum. Marsul lor ne-ar putea modela intensitatea hotararii... Respiratia noastra ne-ar aminti ca traim chiar daca sufletul se ascunde de propria dezintegrare... As vrea sa fiu aici, in prezentul meu, in clipa pe care soarta presupusa de altii, l-a convins atat de parsiv sa o pierd in oceanul de lacrimi de speranta... As vrea sa zbor deasupra fiintei mele si sa ma impresor de soaptele discrete ale celei ce voi fi. Insa ochii raman pironiti in visul regasirii iar corpul ma poarta mai departe prin rutina vietii, asemenea unui fu...

Sursa fotografie: Pixabay Oare cat timp sa fi trecut? Am nevoie doar de o clepsidra, ca sa strecor toate acele fire fine de nisip, in care destinele noastre s-au intersectat pentru a sfida banalitatea vietii. Atat de insuficient e timpul cand ma gandesc la tine, asa de insignifianti sunt anii care se incapataneaza sa ne desparta de fiecare data cand aripile iubirii noastre intentioneaza sa se atinga... Cine suntem noi? Oameni simpli, care au ales intr-un mod sinucigas de altruist, sa-si refuze impulsurile fiintei si sa se dedice unui discret zbor al sufletelor pereche. Trupuri care refuza cu incapatanare orice apropiere a unui destin pamantesc comun, daruind  iubirea lor celor care au nevoie sa se scufunde in frumusetea ei. Fiinte care au facut un pact subtil cu platonicitatea sentimentelor, intelegand ca orice clipa in care viata ii apropie naste mai apoi in o vesnicie a iubirii. Suflete batrane, dar fericite pentru ca in sfarsit s-au reintalnit. Acolo este lumea si tot ac...

Privesc poarta cerului. As vrea sa pot sa zbor. Atat de jos, incat sa-mi apuc umbra cu sufletul si apoi sa o transform in pulbere de stele. Atat de sus, incat sa-mi asez sufletul la hotarele amintirilor. Dar corpul meu imi refuza dorintele, inertia lui fiind parca urmarea propriilor actiuni sau poate a unor greseli. Atat de dulce e  gustul propriei infrangeri,  incat imi taie aripile, ingropandu-mi crezul. Sau poate am murit demult, cedandu-mi inima unor paiate ce invocau cu glas pacalitor, slabiciunea... Si trupul imi este greu, de parca acesta  ar trage dupa el o natura moarta sau un ideal transformat intr-un lant greu de neputinta. Si pretutindeni, lacrimi, implorand oceanul unei fagaduinte abandonate. Si frica, teama de dezintegrare in ceata deasa a anonimatului. Va evada sufletul meu din jocurile  meschine in care l-am implicat cu nepasarea mea? Sa caut in mine acele raspunsuri sau acele mici sclipiri de adevar ce refuza sa se stinga in focul zadarni...

Sursa fotografie: Pixabay Uneori aripile noastre se frang, inainte ca sufletul sa zboare pana in cerul propriului ideal. Iar noi, care ne masuram  viata in clipe si nu eternitati, cadem rapusi de esecul propriei noastre slabiciuni. Am vrut sa  fim puternici, atat de curajosi incat sa putem atinge soarele fericirii cu sagetile inimii noastre. Am sfarsit prin a implora indurare sortii, inchinandu-ne lacrimile unui destin perdant...  Ce mic e spatiul dintre noi si Noi si totusi nu suficient de ingust, fiindca prin ungherele sale inca se afla temerile unui nou inceput. Iar Lumina, singura care ne-ar putea mantui sperantele, zace abandonata in cufarul unei minti colective atat de orbita de stralucirea efemerului. Si pretutindeni vezi zambete inghetate, in amutirea a tot ce acestea au pierdut renuntand la magia iubirii si daruirii. Iar mersul nostru pare atat de straniu, de parca am fi manati de un gand sinucigas comun. Privirile sunt goale de orice urma de emotie,...

Ninge. Cu puterea unui nou inceput sau poate doar la fel ca si altadata. Si totusi azi fulgii au alta geometrie, alt mesaj desprins din taramuri pe care mi le-am inchipuit cand ma gandeam la Tine. Sa las o lacrima sa-mi cada pe haina aceea de un alb mult prea pur, pentru lumea noastra dornica de culori stralucitoare... Si sa ma cufund incet, in tacerea Ta, sa fiu mai aproape de tainele Tale... Si de la dimensiunea unei fiinte atat de mici incat fulgii sunt cristale de cunoastere, ma las invaluita in intelepciunea Ta, ca intr-o promisiune. Un sunet straniu si continuu...Un invelis perfect al unui suflet care inca mai rataceste dupa certitudinea sa. O strafulgerare ca Totul incepe din acea apa magica inghetata in fine molecule de viata vesnica... Visez cu ochii inchisi imaginea unui alt hotar, al izbavirii mele. Ciudat, ar trebui sa-mi fie frig, insa tocmai aceasta ascutita senzatie de rece, imi aduce aminte aduce aminte de Tine, de mine, in jocul nostru frumos de a crea o lume in al...

Sursa fotografie: Pixabay Cuvintele mute nu se vor intalni niciodata cu cele surde. Asa as putea sa descriu neputinta mea de a rosti, astfel incat sa ma auzi, acest mesaj pe care din nou, il redactez in gand si il salvez in spatiul virtual, in speranta ca intr-o zi, il vei citi si vei intelege scopul tacerii mele. Oare de ce, aflati la hotarul ametitor al iubirii, nu il trecem, ci ramanem pironiti acolo, cu privirea goala de amintiri, insa dornica de senzatia de eternitate? Si daca am fi intrebati ce simtim, in aceasta nemiscare, raspunsul ar fi la fel de ambiguu ca si soarta noastra. Cum de am ajuns in aceasta stare? Cum de ne-a pierit curajul de a mai pasi increzatori pe poteca ascunsa a fericirii? Cat de greu ar fi fost sa ne lasam pur si simplu in voia destinului, fara sa ne mai gandim la consecintele acestui act atat de important pentru evolutia noastra spirituala? Sa fie oare prea tarziu sa ne reinventam in lumina calda a iubirii? Si cum sa ii distingem nuantele autenti...

In tacerea amintirilor, gandurile mele s-au reintors din nou, catre tine. Si parca timpul nici nu ar fi existat, atat de aproape eram, in departarea clipelor oferite altora, mai putin noua. Si iata-ma azi, acum, intrebandu-ma de ce occhii mei refuza sa-si sterga imaginea unui moment care nu va veni niciodata. Poate, fiindca sunt un om si nu o masinarie fara emotii si sentimente. Si poate, fiindca lacrimile mele inca au gustul unei iubiri care inca ma indeamna sa sper la regasirea noastra...Cand te-am intalnit, eram doar eu. Acum cand, vremea noastra a trecut, sunt doar ecoul amintirii noastre. Linistea aceasta rapitoare de senzatii si trairi. Absurdul vietii,  redat atat de fidel de surzenia tacerii noastre. Lasitatea tuturor momentelor frumoase care ne-au refuzat fericirea, ascunzandu-se din calea noastra. Bezna aceea apasatoare ce ne-a stins pana si cel din urma licar de daruire... Unde ne-am pierdut, daca niciunul dintre noi nu a fost suficient de curajos sa recunoasca sen...

Inimii i-a trebuit doar o clipa, ca sa se stinga incet, in spatiul discret al tristetii mele. Si chiar daca bate in acelasi ritm,  eu simt ca m-am pierdut, lasand in urma un biet pilot automat ce imi simuleaza existenta, in asteptarea Ta. Pasesc spre casa sufletului cu pasi greoi. Trupul, inca tanar, se apleaca smerit la fiecare pas al drumului meu. Si desi cerul imi trimite binecuvantarea sa, inca mai cred ca sunt o victima a nesabuintei mele... Unde am gresit? Cand m-am indepartat de Tine? Si cum Te voi regasi, cand ochii sunt orbiti de esecul deghizat intr-o mantie stralucitoare? Si ca prin minune,  imi trimiti un semn, ce-mi incolteste in minte cu puterea unei revelatii: am fost si voi fi o cruce, a ceea ce sunt si a ceea ce pot fi, deschizandu-mi sufletul catre Tine... Sunt doar un punct printre alte umbre miscatoare. Si totusi nu-mi accept destinul. In goana mea, eu m-am oprit, rugandu-ma sa Te intalnesc si sa-Ti ating gandurile. Si poate ca si azi as fi acceptat a...

Alege sa iubesti zgomotul pasilor tai. Ce-ar fi daca timpul s-ar masura in acea ritmicitate careia pana acum nu i-ai da prea mare importanta? Si te-ai mai opri  atunci din drum, stiind ca iti vei curma viata clipelor tale?  Ai mai alege sa plangi, stiind ca durerea iti poate intuneca privirea catre adevarata ta destinatie? Continua sa mergi si  transforma-ti calatoria intr-un prilej in care pasii tai sa-ti asculte indemnul inimii. Apoi, lasa-ti intuitia sa zboare in vuietul discret al aripilor sufletului tau. Alege sa iubesti zambetul tau  si al celor care se intersecteaza cu umbra ta. Nu uita ca zambetul este acea fereastra catre o energie uitata. Recapata-ti divinitatea, acceptand sa daruiesti lumina chipului tau celor carora de care soarta le-a ignorat prezenta. Fii mesagerul celor care au nevoie sa isi recapete unicitatea. Descatuseaza, desprinde, alunga toate acele tipare care exileaza existenta  noastra  in temnita tristetii. Alege sa iubesti fara...

"Eu" este o fiinta atat de minunata, incat niciodata nu s-ar putea regasi in banalitatea stearsa a multimii. Asezata pe un piedestal inchipuit, isi monitorizeaza atent egoismul, de frica de a nu-si pierde perfectiunea inventata chiat de aceasta. Viseaza inca la o cetate de oameni supusi dorintelor sale, care sa-i execute orbeste ordinele si sa nu isi ridica privirea decat pentru a-i admira frumusetea. Despre aceasta faptura vorbesc mintile insetate de recunoastere, orbite de orgoliu infantil. Sunt acei pacaliti ai sortii care si-au aruncat inimile in prima groapa a amaraciunii, crezand ca astfel vor fi mai curajosi. Ei si-au pierdut onoarea, inlocuind-o  cu mandria si au nascocit minciuni sofisticate, lepdandu-se de simplitatea adevarului unei vieti tihnite. "Tu" este o proiectie a unei sperante. Nu este o fiinta,  ci un ideal spre care o parte din noi ne indreptam, constienti  de cine suntem cu adevarat. Acest spirit smerit vizualizeaza un tinut in care  puterea ...

Sursa fotografie: Pixabay De ce zambesti? Ti-ai pus vreodata aceasta intrebare? Poate ca nici nu ai observat, insa este gestul care iti descatuseaza privirea si o lasa sa zboare catre fericire. Si cand spun fericire, ma gandesc la acea sclipire autentica a ochilor, nu la jocul de-a amabilitatea ipocrita... Da, zambetul tau este foarte important pentru mine. As spune ca este un  barometru al fiintei mele. Cum poate fi aceasta completa, vie, daca nu rezoneaza cu muzica a tot ce o inconjoara, daca nu se oglindeste in privirea ta, oferindu-i chipului tau un zambet? Ce stranie complicitate...Suntem din nou la un pas de falsitate, atat de aproape de recompensa stearsa pe care reciprocitatea conditionata de obligatie ne-o ofera, in speranta neutralizarii sufletelor noastre...Razi sau zambesti? Si daca am incerca sa nu mai zambim, asemenea unor persoane care nu se pot lasa impresionate decat de intamplari reale? Ne-am refula  exuberanta, libertatea si inocenta? Ne-am ascunde...

Sursa fotografie: Pixabay Nu stiu cine esti si unde as putea sa te intalnesc. Pretutindeni, imi spun si astfel mai trece o zi, cu rutina ei apasatoare. Si numai noaptea ma imbratiseaza protector, soptindu-mi ca tu esti langa mine, chiar daca nu te vad. Oare de ce ne e frica sa ne simtim iubirea? De ce ne pedepsim, acceptand compromisul unor chipuri care nu ne lumineaza inimile? E oare viata atat de lunga, incat sa ne permitem abateri de la drumul trasat de destin? Uneori, mi se pare ca te vad in multimea care ma intimideaza cu indiferenta ei rece. Si chiar daca fata imi este brazdata de cute adanci de tristete, un zambet discret imi tradeaza atunci, demnitatea abandonata... Unde am gresit? Atunci cand eu am crezut ca singuratatea  este o virtute, iar tu un elixir al puterii? Si iata-ne azi, pierduti in vidul creat de propria noastra neputinta, cersind inspiratia unei clipe a regasirii. Ne-a mai ramas doar cerul. In ignoranta noastra? am uitat ca noi suntem crucile propr...

Sursa fotografie: Pixabay Limita mea esti tu. Desi nu te vad, simt ca existi, ascuns printre ultimele pietre ale existentei mele. Pare absurda aceasta comparatie, insa mintea refuza sa conceapa o alta descriere a acestui sfarsit ce imi ameninta existenta cu un nou inceput... Si nici macar nu ne-am intalnit. Dar lucrul acesta nici nu are importanta, in platonicitatea acestei  trairi pe care noi refuzam sa o numim iubire, de teama e a nu ne dezintegra in particulele atat de rigide ale banalului. Zilele trec una dupa alta, inghitite incet, dar ireversibil de negura neprietenoasa a neputintei. Si doar tu esti cel care le leaga, facandu-le sa capete un sens. Iar gandurile  noastre incearca in zadar sa se contopeasca. Atat de trista e povestea noastra, incat si cerul refuza sa se mai insenineze, devenind confidentul nostru. Reciprocitate. Iata un cuvant pe care il adoram, fiindca semnificatia sa ne tine inca uniti intr-o lume imaginara unde  tu si eu ne tinem de mana ...

Sursa fotografie: Pixabay Iti mai aduci aminte de prima privire? Atat de discreta, ca mireasma fina a unei ploi de primavara. Si totusi atat de  patrunzatoare, incat fiorul ei inca mai imi tresalta inima intr-un ritm pe care credeam ca l-am ingropat in negura timpului... Cat de mult sa ne fi indepartat de acea clipa? Poate cu o luna, poate cu un an... Sau poate nu cu suficient timp pentru ca destinele noastre sa multumeasca smerit, revelandu-si reciproc o istorie comuna... Ceea ce altii ar fi considerat firesc, noi am simtit impovorator... De prea multa frustrare inmagazinata ca un venin in doua suflete predestinate sa-si inabuse durerea cu o masca a indiferentei... Nu demult, credeam ca a sosit momentul maturitatii noastre, caci simteam in timiditatea ta sinceritatea unui angajament. Am intuit in tremurul vocii tale ceva nou, care te impulsiona sa-ti depasesti propriile bariere ale unei inhibitii pe care nu o meritai... Si am asteptat, intrebandu-te in gand daca esti h...

Viata este un lung sir de imagini. Un album de fotografii in culori sterse de intamplarile dureroase  sau in nuante vesele asemenea  batailor timide  ale inimii noastre care tanjeste neincetat dupa  iubire.  Uneori uitam sa intoarcem  paginile acestei minunate carti ale istoriei existentei noastre. Nu reusim sa realizam aceasta simpla promisiune cu natura firii noastre. Si atunci ne intrebam daca nu cumva am consimtit in mod voit la uitarea noastra de sine... Azi am realizat cat de importante sunt   trairile mele pentru acest album. O parte din ele le-am imortalizat in imagini, insa esenta acestora o port in suflet. Iar aceasta revelatie am avut-o exact cand am pierdut un numar considerabil de fotografii ale unor momente unice in viata mea. Amintirile mele sunt si ale tale. Si chiar daca ne-ar fi fost mai usor sa revedem povestea noastra rasfoind un album, simpla rezonare a gandurilor ne va readuce in lumea noastra. Un univers pe care noi l-...

 Ai ascultat de nenumarate ori pledoarii pentru o detasare totala de problemele tale. Ai citit carti in care se indica sa iti uiti istoria pentru a te reinventa. Si poate ca nimic nu este mai usor decat sa te trezesti intr-o dimineata cu dorinta sincera de a te transforma intr-o alta fiinta, cu un eu mai putin impovarat de durere si regrete. Este facil sa visezi in taina la o reinventare a ta pe taramul magic al miracolelor, acolo unde dorintele tale se intorc din Univers cu solutia indeplinirii lor. Insa realitatea ta este diferita de idealul promovat de un marketing spiritual agresiv. Aceasta te impresoara din ce in ce mai mult, limitandu-ti trairile la una sinngura pe acest Pamant, in clipa de fata, pe care nu ar trebui sa o abandonezi, lamentandu-te despre destinul tau implacabil. Si totusi nu esti o masinarie care se poate reseta dupa bunul plac.. Nu esti un obiect care sa se lase teleportat in alte spatii. Esti doar o fiinta conceputa dupa asemanarea Celui care nu isi uit...

Sursa fotografie: Pixabay Viata este zgomotul pe care il faci pentru a-i demonstra sufletului ca esti viu. Striga, pentru a-i auzi ecoul. inima iti bate in ritmul naturii fiintei tale. Transmite acele pulsatii in miscarile pleoapelor tale. Idealurile nu sunt simple dorinte ci aripile ingerului sperantei tale. Avanta-te cu curaj spre inaltimile credintei tale. Iubirea nu este o dragoste comuna, ci un prieten sosit in  clipa hotararii de a muri. A strans toate bucatile din tine si te-a renascut, invatandu-te miracolul daruirii. Natura este buchetul de culori care iti innobileaza chipul cu senzatia de  beatitudine. SImte parfumul sau unic si imbratiseaz-o cu recunostinta. Cerul este o imensa oglinda. Nu o sparge, daramand castele de nisip.Construieste-i o frumoasa rama din gandurile tale, multumindu-i pentru statornicia sa. Esti o suma de experiente traite pana in acest moment. De tine depinde sa transformi acest cumul  intr-o proiectie frumoasa a sufletului...

Am avut privilegiul de a vizita o salina. Si din nou s-a nascut o poveste, cea sufletului meu, brazdat de adanciturile sortii, asemeni peretilor primitori din subteranul stancii. Atunci am simtit ca apartin unei alte naturi, fiindca desi zgomotul vocilor umane era permanent, tot ce puteam sa deslusesc erau tanguielile pline de speranta ale unor uriasi pereti, care se rugau in secret sa fie abandonati de aceste puncte miscatoare, pentru a-si recupera in sfarsit linistea. Insa oamenii nu intelegeau nimic din acea intelepciune statica, mult prea profunda pentru dorinta lor de a profita de binefacerile sarii. Asa ca m-am supus rigorilor acelei lumi, acceptand sa pangaresc alaturi de ceilalti o frumusete care nu putea fi inteleasa pe deplin. Oare de ce noi oamenii avem complexe? Temandu-ne de faptul ca natura ar fi mai presus de noi, o uratim accesorizand-o cu bijuteriile false ale civilizatiei. Urandu-ne soarta, ne transformam in mici stapani ai unor locuri carora noi le apartinem si nu ...

De multe ori mintea a cazut ingenuncheata de gandul imperfectiunii tale. Visai sa cuceresti lumea, de parca teribilismul era unicul ingredient pentru a da savoare vietii. Si astfel timpul a trecut, ca o morisca ce iti da iluzia ca ar putea sa recilcule tot aerul, insa care in realitate te-a vrajit cu culorile sale splendide, facandu-te sa uiti ca este doar o jucarie de copil. Te-ai resemnat, acceptand jocul meschin al unei societati ce iti suscita interesul fluturandu-ti asii socializarii, emanciparii si prosperitatii precoce. Te-ai supus mai  ca un biet soldat de plumb ce isi inchipuia ca poate castiga o batalie decisiva. Si m-ai uitat, decizia ta anulandu-ne prietenia. Iti mai aduci aminte cand tot ceea ce conta pentru tine erau doar stelele ale caror mister iti doreai sa il deslusim impreuna? Copacul acele batran inca ne mai asteapta, dornic sa  adaposteasca secretele a doi muritori ce se credeau suflete pereche... Jocul iluziei...Oare de ce noi oamenii ne construim mer...