Drumul catre suflet

Eu sau tu? Iata o intrebare simpla, care nu creaza dificultati semantice si totusi  a reusit sa divida lumea in tabere diferite,  reprezentand o sursa importanta de inspiratie din punct de vedere filozofic, spiritual si  psihologic. Aceasta subtila lupta pentru suprematie continua si azi, memtinandu-se premisele unui vesnic conflict intre generatii, crezuri, interese si opinii. Parinti-copii, profesori-elevi, angajatori-angajati, femei-barbati sunt doar cateva clasificari,  generate de o gandire dihotomica, avida dupa puterea suprematiei regulilor de refacere a  echilibrului vietii. Iar noi, din dorinta de a fi in centrul atentiei, am pactizat inconstient cu aceste ierarhii acceptand resemnati, indepartarea de esenta rolului nostru de a fi simpli oameni. Atunci cand am sesizat lipsa de substanta constructiva a acestei abordari, s-a declansat o adevarata revolutie spirituala. Au disparut demonii iubirii de sine, "eu" fiind surghiunit in tara "EGO", unde inca ...

Sursa fotografie: PIXABAY Cred ca iti mai aduci aminte de copilarie si de castelele de nisip pe care le construiai,  cu preocuparea acelui  micut om care dupa terminarea lucrarii isi dorea doar sa o contemple si sa zambeasca fericit, gandindu-se cat de priceput a fost. Apoi, ca din senin, fie un val mai neastamparat, fie pasii unui trecator grabit sau poate doar niste pusti zglobii, naruiau intr-o clipa visul de constructor si transformau opera ta intr-un morman turtit. Insa nici macar nu plangeai, ci o luai de la capat cu si mai mult avant. Uneori, chiar tu erai acela care ordonai un atac asupra obiectului tau de admiratie, de parca acel moment ar fi fost de fapt cel mult asteptat. Si iata-te acum, o mogaldeata deghizata intr-o persoana matura, insa cu o inima care iti bate in piept in acelasi ritm, chiar daca pretinzi ca esti un om diferit de cel ce ai fost cand soarele inca iti mai parea o gogoasa fierbinte. Au disparut castelele de nisip si in locul lor au aparut id...

Sursa fotografie: Pixabay Viata este o adevarata binecuvantare pentru sufletele noastre. Este ca si cum am rataci fara speranta,   ca sa descoperim hotare miraculoase si undeva, intr-o alta dimensiune, am zari dintr-o data,  lumina unui rasarit de soare sau ceea ce noi numim, existenta noastra. Si cand in sfarsit, ne lasam inconjurati   de acea caldura, a carei iubire ne reintregeste dupa marea Calatorie, uitam totul, pentru a relua cautarea... Acestia suntem noi,  grupati, ierarhizati si deghizati in fel si chip. Uneori dornici sa ne gasim identitatea abandonata. Alteori atat de lasi, incat ne cream false valori si standarde, pretextand  ca suntem doar oameni cu slabiciuni si puteri abandonate in visul desart al unei vieti lipsite de seva autenticitatii... Viata nu e un trecator obosit care zace in santul propriei neputinte de a-si continua drumul. Viata este ca si un anotimp de primavara. Cand ne asteptam mai putin ne surprinde cu discretia c...

Sursa fotografie: Pixabay Traim cu senzatii si amintiri. Daca omul ar fi fost declarat o masinarie, cu siguranta ar fi castigat premiul pentru cel mai inovativ sistem. Pretutindeni,  intalnesti trupuri in dinamica, ca intr-un furnicar unde fiecare punct miscator ar dori sa preia o ierarhie invizibila pe care noi oamenii, niste bieti naivi ai sortii, o numim lupta pentru supravietuire... Si astfel,  secundele trec nebagate in seama. Cine ar dori sa se hraneasca cu iluzia trecerii timpului? Care om si-ar da jos haina groasa a consumerismului  si ar recunoaste ca s-a convertit la curentul propriei filozofii de viata? Si ne mai miram... de degradarea noastra interna, de aspiratiile desarte pentru o situatie mai buna, de lipsa noastra de decizie pentru a porni pe drumul autentic al fericirii. Standarde, icon-uri, patern-uri, cuvinte imprumutate dintr-un eter inventat de oameni... Suflete pierdute in speranta de regasire... Minti involburate de dorinta de a se hrani cu...

Sursa fotografie: PIXABAY Nici nu mai stiu cat timp a trecut de  inceputul calatoriei mele catre suflet. De cate ori o voce malitioasa nu-mi soptea sa ma opresc. Aproape ca nu ma mai mira acest dans ezitant al sentimentelor, aceasta lupta cu cei pe care gandurile mele ii proiecteaza ca fiind dusmanii temuti ai devenirii mie. Si totusi,  sunt inca eu, la fel de vie ca si la inceputul drumului si mai increzatoare in faptul ca viata nu este decat un lung sir de deturnari de la planul pe care, daca suntem atenti la zgomotul aripilor sufletului, reusim sa-i distingem mesajul ascuns. Poate ca viata este ca un curcubeu, un drum ascendent si descendent pe care il strabatem in minunatele culori ale sufletului. Ceea ce oamenii uita in preocuparea lor asidua de a ajunge la destinatie, este faptul ca nu trebuie sa astepte ploaia trezirii lor pentru a vedea si a intelege semnificatia acestui curcubeu. Omul, ce minunata creatura inzestrata cu imaginatie... A folosit culori pentru ...

Sursa fotografie: Pixabay M-am pierdut in labirintul unor stari confuze, cautandu-ma. Abia acum realizez ca de fapt m-am ascuns de mine, cea care imi zambeste protector.  Azi am pornit in cautarea mea. Nu stiu daca ma voi regasi, fiindca pasii imi sunt  destul de nesiguri. Sufletul zace rapus in balta unei constiinte perdante... M-am lasat pacalita de jocul destinului. Si nu o data, ci de asa de multe ori incat am la un moment dat am considerat fireasca starea mea de letargie sufleteasca. Mi s-a parut mai usor sa accept cursul vietii, fara sa imi pun prea multe intrebari, despre cum ar fi aratat aceasta daca eu nu as fi ferecat-o in matrita prefabricata de altii. Insa astazi este o alta zi. In sfarsit, realizez cat de usor m-am lasat sedusa de o cauza care nu imi apartinea, uitand de fapt scopul pentru care fiinta mea se nascuse, si anume acela de a trai pentru a servi oameni.  Sufeream de mai mult timp in tacere. Eram ca o piatra, atat de rece, incat ceilalti ...

Sursa fotografie: Pixabay Exista situatii cand frica pune stapanire pe fiinta noastra, paralizandu-ne gandurile. Ne intrebam atunci, unde sunt dusmanii inchipuiti ai existentei noastre. Ne amagim cu ideea ca sistemul nostru de aparare ne va declara de fiecare data, invingatori. Suntem mereu perdanti, daca ne rezumam la gandul ca viata este o lupta iar noi niste bravi soldati ai regatului numit Frica. Teama, nu numai ca ne anuleaza identitatea adevarata, dar ne si determina sa imbratisam cu buna stiinta situatii si stari care nu ni se potrivesc, chiar daca uneori, ne salveaza de la anonimat sau ridicol. Tentaculele fricii pot deveni atat de stranse,  incat sa puna in pericol umbra vietii...  Unde am gresit? Ce mai putem sa schimbam pentru a ne salva din ghearele unei morti spirituale subite? Sa fugim,  abandonandu-ne frica? Sa ramanem pironiti in situatia actuala si sa continuam sa ne amagim cu posibilitatea de a rezolva problemele cu ajutorul baghetei magice a rei...

Sursa fotografie: Pixabay Ridica-te si mergi. Pasii tai sunt singurii care inteleg taina pamantului.  Candva, privirea ta cuteza aa cuprinda intreg orizontul. De ce plangi acum? Cat de aproape erai de adevarul simplu al vietii tale. Ai preferat minciuna unui nou inceput, cu toate ca ai fi putut sa fi oglinda intregului univers... Intoarce-te la propria natura, la originalul tu. Fii vantul care iti dezmiarda necazurile, ca un copil care se bucura de jocul razelor soarelui. Sursa fotografie: Pixabay Zambeste cu inima. Permite-i sufletului sa iti reveleze frumusetea. Iubeste cu nostalgia ultimei clipe. Orice imbratisare iti va da puterea sa inaintezi. Nu-ti fie teama sa renunti la tine. Lasa-te sa cazi in propriul abis al necunoasterii. Abandoneaza-ti temerile... Si chiar daca iti rasuna inca ecoul propriului esec, nu uita ca totul este doar o iluzie. Cat de sus este cerul si cat de jos este drumul celui care s-a afundat in noaptea tristetii pierderii de sine. Daca a...

Sursa fotografie: Pixabay Invata sa iubesti atingerea lacrimilor tale, atunci cand esti orb de nepasare fata de tine. Inca te crezi pierdut, uitat de cei ce pretind a-ti fi aproape? Cum altfel sa-ti observ perfectiunea chipului, decat in stralucirea stranie a unor picaturi de roua, izvorate din durerea unei fiinte care nu stie sa se ierte? Invata sa iubesti acea persoana care iti arata calea cu focul privirii sale. Esti steaua ii lumineaza intunecimea cerului. De ce cauti oglinda apei in care sa-ti stingi dorul de tine? Lasa-ti semenii sa-si sadeasca radacini in sufletul tau. Ce este iubirea fara un atasament transformat in daruire de sine? Cum poti fi adevaratul tu, daca nu-ti lasi esenta sa se piarda in parfumul misterios al lumii? Invata sa iubesti copilul din tine, fara a-l tranforma in proiectul vietii tale. Accepta sansa de a fi unica fiinta responsabila pentru drumul sau. Nu te transforma insa in vocea aspra obligatiei si obedientei. Adu-ti aminte de clipele in care och...

Atunci cand nu a mai ramas nimic din noi, incepe o noua viata nascuta din cenusa temerilor, neputintei si a esecului. Frica ne-a paralizat incontrolabil gandurile, anuland finetea sentimentelor, alungand si cea din urma soapta a intuitiei... Cat de puternici trebuie sa fim ca sa ne ridicam si sa ne parasim umbra aceea veche si lipsita de vlaga? Vom putea sa cautam in noi ceea ce nu am gasit in exteriorul lumii noastre? Pasii sunt singurii care ne mai pot salva acum. Marsul lor ne-ar putea modela intensitatea hotararii... Respiratia noastra ne-ar aminti ca traim chiar daca sufletul se ascunde de propria dezintegrare... As vrea sa fiu aici, in prezentul meu, in clipa pe care soarta presupusa de altii, l-a convins atat de parsiv sa o pierd in oceanul de lacrimi de speranta... As vrea sa zbor deasupra fiintei mele si sa ma impresor de soaptele discrete ale celei ce voi fi. Insa ochii raman pironiti in visul regasirii iar corpul ma poarta mai departe prin rutina vietii, asemenea unui fu...

Sursa fotografie: Pixabay Oare cat timp sa fi trecut? Am nevoie doar de o clepsidra, ca sa strecor toate acele fire fine de nisip, in care destinele noastre s-au intersectat pentru a sfida banalitatea vietii. Atat de insuficient e timpul cand ma gandesc la tine, asa de insignifianti sunt anii care se incapataneaza sa ne desparta de fiecare data cand aripile iubirii noastre intentioneaza sa se atinga... Cine suntem noi? Oameni simpli, care au ales intr-un mod sinucigas de altruist, sa-si refuze impulsurile fiintei si sa se dedice unui discret zbor al sufletelor pereche. Trupuri care refuza cu incapatanare orice apropiere a unui destin pamantesc comun, daruind  iubirea lor celor care au nevoie sa se scufunde in frumusetea ei. Fiinte care au facut un pact subtil cu platonicitatea sentimentelor, intelegand ca orice clipa in care viata ii apropie naste mai apoi in o vesnicie a iubirii. Suflete batrane, dar fericite pentru ca in sfarsit s-au reintalnit. Acolo este lumea si tot ac...

Privesc poarta cerului. As vrea sa pot sa zbor. Atat de jos, incat sa-mi apuc umbra cu sufletul si apoi sa o transform in pulbere de stele. Atat de sus, incat sa-mi asez sufletul la hotarele amintirilor. Dar corpul meu imi refuza dorintele, inertia lui fiind parca urmarea propriilor actiuni sau poate a unor greseli. Atat de dulce e  gustul propriei infrangeri,  incat imi taie aripile, ingropandu-mi crezul. Sau poate am murit demult, cedandu-mi inima unor paiate ce invocau cu glas pacalitor, slabiciunea... Si trupul imi este greu, de parca acesta  ar trage dupa el o natura moarta sau un ideal transformat intr-un lant greu de neputinta. Si pretutindeni, lacrimi, implorand oceanul unei fagaduinte abandonate. Si frica, teama de dezintegrare in ceata deasa a anonimatului. Va evada sufletul meu din jocurile  meschine in care l-am implicat cu nepasarea mea? Sa caut in mine acele raspunsuri sau acele mici sclipiri de adevar ce refuza sa se stinga in focul zadarni...

Sursa fotografie: Pixabay Uneori aripile noastre se frang, inainte ca sufletul sa zboare pana in cerul propriului ideal. Iar noi, care ne masuram  viata in clipe si nu eternitati, cadem rapusi de esecul propriei noastre slabiciuni. Am vrut sa  fim puternici, atat de curajosi incat sa putem atinge soarele fericirii cu sagetile inimii noastre. Am sfarsit prin a implora indurare sortii, inchinandu-ne lacrimile unui destin perdant...  Ce mic e spatiul dintre noi si Noi si totusi nu suficient de ingust, fiindca prin ungherele sale inca se afla temerile unui nou inceput. Iar Lumina, singura care ne-ar putea mantui sperantele, zace abandonata in cufarul unei minti colective atat de orbita de stralucirea efemerului. Si pretutindeni vezi zambete inghetate, in amutirea a tot ce acestea au pierdut renuntand la magia iubirii si daruirii. Iar mersul nostru pare atat de straniu, de parca am fi manati de un gand sinucigas comun. Privirile sunt goale de orice urma de emotie,...

Ninge. Cu puterea unui nou inceput sau poate doar la fel ca si altadata. Si totusi azi fulgii au alta geometrie, alt mesaj desprins din taramuri pe care mi le-am inchipuit cand ma gandeam la Tine. Sa las o lacrima sa-mi cada pe haina aceea de un alb mult prea pur, pentru lumea noastra dornica de culori stralucitoare... Si sa ma cufund incet, in tacerea Ta, sa fiu mai aproape de tainele Tale... Si de la dimensiunea unei fiinte atat de mici incat fulgii sunt cristale de cunoastere, ma las invaluita in intelepciunea Ta, ca intr-o promisiune. Un sunet straniu si continuu...Un invelis perfect al unui suflet care inca mai rataceste dupa certitudinea sa. O strafulgerare ca Totul incepe din acea apa magica inghetata in fine molecule de viata vesnica... Visez cu ochii inchisi imaginea unui alt hotar, al izbavirii mele. Ciudat, ar trebui sa-mi fie frig, insa tocmai aceasta ascutita senzatie de rece, imi aduce aminte aduce aminte de Tine, de mine, in jocul nostru frumos de a crea o lume in al...

Sursa fotografie: Pixabay Cuvintele mute nu se vor intalni niciodata cu cele surde. Asa as putea sa descriu neputinta mea de a rosti, astfel incat sa ma auzi, acest mesaj pe care din nou, il redactez in gand si il salvez in spatiul virtual, in speranta ca intr-o zi, il vei citi si vei intelege scopul tacerii mele. Oare de ce, aflati la hotarul ametitor al iubirii, nu il trecem, ci ramanem pironiti acolo, cu privirea goala de amintiri, insa dornica de senzatia de eternitate? Si daca am fi intrebati ce simtim, in aceasta nemiscare, raspunsul ar fi la fel de ambiguu ca si soarta noastra. Cum de am ajuns in aceasta stare? Cum de ne-a pierit curajul de a mai pasi increzatori pe poteca ascunsa a fericirii? Cat de greu ar fi fost sa ne lasam pur si simplu in voia destinului, fara sa ne mai gandim la consecintele acestui act atat de important pentru evolutia noastra spirituala? Sa fie oare prea tarziu sa ne reinventam in lumina calda a iubirii? Si cum sa ii distingem nuantele autenti...

In tacerea amintirilor, gandurile mele s-au reintors din nou, catre tine. Si parca timpul nici nu ar fi existat, atat de aproape eram, in departarea clipelor oferite altora, mai putin noua. Si iata-ma azi, acum, intrebandu-ma de ce occhii mei refuza sa-si sterga imaginea unui moment care nu va veni niciodata. Poate, fiindca sunt un om si nu o masinarie fara emotii si sentimente. Si poate, fiindca lacrimile mele inca au gustul unei iubiri care inca ma indeamna sa sper la regasirea noastra...Cand te-am intalnit, eram doar eu. Acum cand, vremea noastra a trecut, sunt doar ecoul amintirii noastre. Linistea aceasta rapitoare de senzatii si trairi. Absurdul vietii,  redat atat de fidel de surzenia tacerii noastre. Lasitatea tuturor momentelor frumoase care ne-au refuzat fericirea, ascunzandu-se din calea noastra. Bezna aceea apasatoare ce ne-a stins pana si cel din urma licar de daruire... Unde ne-am pierdut, daca niciunul dintre noi nu a fost suficient de curajos sa recunoasca sen...

Inimii i-a trebuit doar o clipa, ca sa se stinga incet, in spatiul discret al tristetii mele. Si chiar daca bate in acelasi ritm,  eu simt ca m-am pierdut, lasand in urma un biet pilot automat ce imi simuleaza existenta, in asteptarea Ta. Pasesc spre casa sufletului cu pasi greoi. Trupul, inca tanar, se apleaca smerit la fiecare pas al drumului meu. Si desi cerul imi trimite binecuvantarea sa, inca mai cred ca sunt o victima a nesabuintei mele... Unde am gresit? Cand m-am indepartat de Tine? Si cum Te voi regasi, cand ochii sunt orbiti de esecul deghizat intr-o mantie stralucitoare? Si ca prin minune,  imi trimiti un semn, ce-mi incolteste in minte cu puterea unei revelatii: am fost si voi fi o cruce, a ceea ce sunt si a ceea ce pot fi, deschizandu-mi sufletul catre Tine... Sunt doar un punct printre alte umbre miscatoare. Si totusi nu-mi accept destinul. In goana mea, eu m-am oprit, rugandu-ma sa Te intalnesc si sa-Ti ating gandurile. Si poate ca si azi as fi acceptat a...

Alege sa iubesti zgomotul pasilor tai. Ce-ar fi daca timpul s-ar masura in acea ritmicitate careia pana acum nu i-ai da prea mare importanta? Si te-ai mai opri  atunci din drum, stiind ca iti vei curma viata clipelor tale?  Ai mai alege sa plangi, stiind ca durerea iti poate intuneca privirea catre adevarata ta destinatie? Continua sa mergi si  transforma-ti calatoria intr-un prilej in care pasii tai sa-ti asculte indemnul inimii. Apoi, lasa-ti intuitia sa zboare in vuietul discret al aripilor sufletului tau. Alege sa iubesti zambetul tau  si al celor care se intersecteaza cu umbra ta. Nu uita ca zambetul este acea fereastra catre o energie uitata. Recapata-ti divinitatea, acceptand sa daruiesti lumina chipului tau celor carora de care soarta le-a ignorat prezenta. Fii mesagerul celor care au nevoie sa isi recapete unicitatea. Descatuseaza, desprinde, alunga toate acele tipare care exileaza existenta  noastra  in temnita tristetii. Alege sa iubesti fara...

"Eu" este o fiinta atat de minunata, incat niciodata nu s-ar putea regasi in banalitatea stearsa a multimii. Asezata pe un piedestal inchipuit, isi monitorizeaza atent egoismul, de frica de a nu-si pierde perfectiunea inventata chiat de aceasta. Viseaza inca la o cetate de oameni supusi dorintelor sale, care sa-i execute orbeste ordinele si sa nu isi ridica privirea decat pentru a-i admira frumusetea. Despre aceasta faptura vorbesc mintile insetate de recunoastere, orbite de orgoliu infantil. Sunt acei pacaliti ai sortii care si-au aruncat inimile in prima groapa a amaraciunii, crezand ca astfel vor fi mai curajosi. Ei si-au pierdut onoarea, inlocuind-o  cu mandria si au nascocit minciuni sofisticate, lepdandu-se de simplitatea adevarului unei vieti tihnite. "Tu" este o proiectie a unei sperante. Nu este o fiinta,  ci un ideal spre care o parte din noi ne indreptam, constienti  de cine suntem cu adevarat. Acest spirit smerit vizualizeaza un tinut in care  puterea ...

Sursa fotografie: Pixabay De ce zambesti? Ti-ai pus vreodata aceasta intrebare? Poate ca nici nu ai observat, insa este gestul care iti descatuseaza privirea si o lasa sa zboare catre fericire. Si cand spun fericire, ma gandesc la acea sclipire autentica a ochilor, nu la jocul de-a amabilitatea ipocrita... Da, zambetul tau este foarte important pentru mine. As spune ca este un  barometru al fiintei mele. Cum poate fi aceasta completa, vie, daca nu rezoneaza cu muzica a tot ce o inconjoara, daca nu se oglindeste in privirea ta, oferindu-i chipului tau un zambet? Ce stranie complicitate...Suntem din nou la un pas de falsitate, atat de aproape de recompensa stearsa pe care reciprocitatea conditionata de obligatie ne-o ofera, in speranta neutralizarii sufletelor noastre...Razi sau zambesti? Si daca am incerca sa nu mai zambim, asemenea unor persoane care nu se pot lasa impresionate decat de intamplari reale? Ne-am refula  exuberanta, libertatea si inocenta? Ne-am ascunde...