De multe ori mintea a cazut ingenuncheata de gandul imperfectiunii tale. Visai sa cuceresti lumea, de parca teribilismul era unicul ingredient pentru a da savoare vietii. Si astfel timpul a trecut, ca o morisca ce iti da iluzia ca ar putea sa recilcule tot aerul, insa care in realitate te-a vrajit cu culorile sale splendide, facandu-te sa uiti ca este doar o jucarie de copil.
Te-ai resemnat, acceptand jocul meschin al unei societati ce iti suscita interesul fluturandu-ti asii socializarii, emanciparii si prosperitatii precoce. Te-ai supus mai ca un biet soldat de plumb ce isi inchipuia ca poate castiga o batalie decisiva. Si m-ai uitat, decizia ta anulandu-ne prietenia. Iti mai aduci aminte cand tot ceea ce conta pentru tine erau doar stelele ale caror mister iti doreai sa il deslusim impreuna? Copacul acele batran inca ne mai asteapta, dornic sa adaposteasca secretele a doi muritori ce se credeau suflete pereche...
Jocul iluziei...Oare de ce noi oamenii ne construim mereu castele de nisip, dornici sa ajungem pe culmi pentru care niciodata nu vom fi pregatiti indeajuns? Ne imbarbatam cu ideea ne vom atinge telurile, ne fixam obiective si incercam sa gasim solutii. Ne agitam intr-o forfota de neinteles pentru natura, ca niste bieti nebuni ce se cred regii unei lumi care de mult le-a renegat existenta. Ne hranim cu impresii si ne ignoram senzatiile. Ne laudam cu realizari simpliste, a caror materialitate se topeste instantaneu in caldura sufletelor ce inca mai spera in secret la mantuire. Si de parca nu ar fi de ajuns aceasta batjocorire a propriului eu, in clipele noastre de extrema disperare invocam divinitatea, ca pe o bagheta magica pe care noi sa o agitam atunci cand suntem avizi dupa minuni. Cat de mult ne inselam, cazand prada acestei iluzii...
Sa ne intoarcem la noi doi si la spatiul nostru existential. M-ai uitat, aceptand trocul mintii tale si ignorand sentimentele adevarate ce iti izvorau din inima ce se micsora treptat, strivita de presiunea mult prea puternica a societatii. Nici macar nu m-ai abandonat, fiindca eu nu am schitat nici un gest menit sa te intoarca in universul nostru. Te-am lasat sa pleci fiindca stiam ca nu puteam lupta cu niste forte pe care fiinta mea nu le putea asimila. Si pentru o clipa am fost gata sa ma las sedusa de jocul iluziei si sa ma amagesc cu ideea ca te vei intoarce la mine. Probabil intr-un moment de slabiciune a unui suflet mult prea mare pentru spatiul nostru stramt, am sperat ca iti va fi suficienta iubirea noastra. Dar nu a fost asa.
Mi-am amintit de raul din poienita unde mi-ai marturisit pentru prima oara ca ma iubesti. Avea aceleasi meandre, insa apa aluneca cu nerabdare spre alte zari, spre locurile unde si-ar fi dorit sa-si piarda identitatea. Poate ca iubirea noastra va trece testul propriei iluzii. Poate ca lumea te va abandona la timp, redandu-te adevaratei tale identitati. Numai noi vom putea stii daca am invatat lectia unui joc care se termina atunci cand noi hotaram sa ne traim viata.
Te-ai resemnat, acceptand jocul meschin al unei societati ce iti suscita interesul fluturandu-ti asii socializarii, emanciparii si prosperitatii precoce. Te-ai supus mai ca un biet soldat de plumb ce isi inchipuia ca poate castiga o batalie decisiva. Si m-ai uitat, decizia ta anulandu-ne prietenia. Iti mai aduci aminte cand tot ceea ce conta pentru tine erau doar stelele ale caror mister iti doreai sa il deslusim impreuna? Copacul acele batran inca ne mai asteapta, dornic sa adaposteasca secretele a doi muritori ce se credeau suflete pereche...
Jocul iluziei...Oare de ce noi oamenii ne construim mereu castele de nisip, dornici sa ajungem pe culmi pentru care niciodata nu vom fi pregatiti indeajuns? Ne imbarbatam cu ideea ne vom atinge telurile, ne fixam obiective si incercam sa gasim solutii. Ne agitam intr-o forfota de neinteles pentru natura, ca niste bieti nebuni ce se cred regii unei lumi care de mult le-a renegat existenta. Ne hranim cu impresii si ne ignoram senzatiile. Ne laudam cu realizari simpliste, a caror materialitate se topeste instantaneu in caldura sufletelor ce inca mai spera in secret la mantuire. Si de parca nu ar fi de ajuns aceasta batjocorire a propriului eu, in clipele noastre de extrema disperare invocam divinitatea, ca pe o bagheta magica pe care noi sa o agitam atunci cand suntem avizi dupa minuni. Cat de mult ne inselam, cazand prada acestei iluzii...
Sa ne intoarcem la noi doi si la spatiul nostru existential. M-ai uitat, aceptand trocul mintii tale si ignorand sentimentele adevarate ce iti izvorau din inima ce se micsora treptat, strivita de presiunea mult prea puternica a societatii. Nici macar nu m-ai abandonat, fiindca eu nu am schitat nici un gest menit sa te intoarca in universul nostru. Te-am lasat sa pleci fiindca stiam ca nu puteam lupta cu niste forte pe care fiinta mea nu le putea asimila. Si pentru o clipa am fost gata sa ma las sedusa de jocul iluziei si sa ma amagesc cu ideea ca te vei intoarce la mine. Probabil intr-un moment de slabiciune a unui suflet mult prea mare pentru spatiul nostru stramt, am sperat ca iti va fi suficienta iubirea noastra. Dar nu a fost asa.
Mi-am amintit de raul din poienita unde mi-ai marturisit pentru prima oara ca ma iubesti. Avea aceleasi meandre, insa apa aluneca cu nerabdare spre alte zari, spre locurile unde si-ar fi dorit sa-si piarda identitatea. Poate ca iubirea noastra va trece testul propriei iluzii. Poate ca lumea te va abandona la timp, redandu-te adevaratei tale identitati. Numai noi vom putea stii daca am invatat lectia unui joc care se termina atunci cand noi hotaram sa ne traim viata.