Am avut privilegiul de a vizita o salina. Si din nou s-a nascut o poveste, cea sufletului meu, brazdat de adanciturile sortii, asemeni peretilor primitori din subteranul stancii. Atunci am simtit ca apartin unei alte naturi, fiindca desi zgomotul vocilor umane era permanent, tot ce puteam sa deslusesc erau tanguielile pline de speranta ale unor uriasi pereti, care se rugau in secret sa fie abandonati de aceste puncte miscatoare, pentru a-si recupera in sfarsit linistea. Insa oamenii nu intelegeau nimic din acea intelepciune statica, mult prea profunda pentru dorinta lor de a profita de binefacerile sarii.
Asa ca m-am supus rigorilor acelei lumi, acceptand sa pangaresc alaturi de ceilalti o frumusete care nu putea fi inteleasa pe deplin. Oare de ce noi oamenii avem complexe? Temandu-ne de faptul ca natura ar fi mai presus de noi, o uratim accesorizand-o cu bijuteriile false ale civilizatiei. Urandu-ne soarta, ne transformam in mici stapani ai unor locuri carora noi le apartinem si nu invers. Si astfel ne trece timpul. Inconjurati de natura ce inca ne mai iubeste, acceptandu-ne mutilarile ireversibile. Incorsetati de falsa perceptie ca viata este cu atat mai interesanta cu cat bifam noi cuceriri, destinatii sau senzatii.
Multumeam pentru aceasta experienta si plangeam fara lacrimi. Salina era intocmai sufletul meu. Il abandonasem de atatea ori si acum ma miram ca in interiorul lui crescuse mucegaiul unei prosperitati de tinichea. Hotarele lui erau nemarginite, pline de galerii ce parca nu mai aveau rabdare, dorind sa-si arate maiestria. Si viata mea astepta increzatoare la acea granita intre soarele arzator ce m-ar fi distrus daca imi simtea caldura dezintegrarii corpului si intunericul intelept al uriasei pesteri a sufletului meu, care nu isi dorea decat sa-mi arate nemarginirea fiintei.
Peste tot, omul parea un invingator. Sapase stanca, o impopotanase cu statui, ii infipsese adanc pironii electricitatii, o inzorzonase cu simbolurile divertismentului de suprafata, doar pentru a se delecta intr-un mod specific de umil sau poate doar pentru a nu uita ca trebuie sa-si amorteasca simturile, pentru a-si uita conditia de muritor. Si parca nu ar fi fost de ajuns sacrilegiul, omul tranformase tot acest sistem intr-un troc. Iar stancile, pentru ca inca adaposteau teatrul de proasta calitate, pareau ele insesi prizonierele unei societati ce le rapise unicitatea, transformandu-le intr-un obiectiv de vazut, dar nu de contemplat.
Si tocmai cand speranta parea inghitita in forfota emanciparii superficiale, am privit in sus, cautand sa surprind inaltimile. Acolo omul nu era interesat sa ajunga, fiindca nu putea sa Zboare. Asa ca fixase pe uriasul plafon doar niste modeste spoturi luminoase. Sa fi gandit el ca Sus nu are aceeasi putere de transformare ca si Jos?
Dar eu nu m-am lasat sedusa de jocul multiplelor posibilitati de delectare, preferand sa imi armonizez auzul soaptelor suieratoare ale curentilor de aer cu vazul unui altfel de cer, instelat de cateva lumini razlete instalate de o civilizatie ce parea ca nu si-a uitat originile... Am privit si m-am rugat. iar Luminile, desi erau putine pareau ca se unesc, creand podul imaginar al sperantei ca omul isi va redobandi splendoarea. Era doar o chestiune de timp...
Asa ca m-am supus rigorilor acelei lumi, acceptand sa pangaresc alaturi de ceilalti o frumusete care nu putea fi inteleasa pe deplin. Oare de ce noi oamenii avem complexe? Temandu-ne de faptul ca natura ar fi mai presus de noi, o uratim accesorizand-o cu bijuteriile false ale civilizatiei. Urandu-ne soarta, ne transformam in mici stapani ai unor locuri carora noi le apartinem si nu invers. Si astfel ne trece timpul. Inconjurati de natura ce inca ne mai iubeste, acceptandu-ne mutilarile ireversibile. Incorsetati de falsa perceptie ca viata este cu atat mai interesanta cu cat bifam noi cuceriri, destinatii sau senzatii.
Multumeam pentru aceasta experienta si plangeam fara lacrimi. Salina era intocmai sufletul meu. Il abandonasem de atatea ori si acum ma miram ca in interiorul lui crescuse mucegaiul unei prosperitati de tinichea. Hotarele lui erau nemarginite, pline de galerii ce parca nu mai aveau rabdare, dorind sa-si arate maiestria. Si viata mea astepta increzatoare la acea granita intre soarele arzator ce m-ar fi distrus daca imi simtea caldura dezintegrarii corpului si intunericul intelept al uriasei pesteri a sufletului meu, care nu isi dorea decat sa-mi arate nemarginirea fiintei.
Peste tot, omul parea un invingator. Sapase stanca, o impopotanase cu statui, ii infipsese adanc pironii electricitatii, o inzorzonase cu simbolurile divertismentului de suprafata, doar pentru a se delecta intr-un mod specific de umil sau poate doar pentru a nu uita ca trebuie sa-si amorteasca simturile, pentru a-si uita conditia de muritor. Si parca nu ar fi fost de ajuns sacrilegiul, omul tranformase tot acest sistem intr-un troc. Iar stancile, pentru ca inca adaposteau teatrul de proasta calitate, pareau ele insesi prizonierele unei societati ce le rapise unicitatea, transformandu-le intr-un obiectiv de vazut, dar nu de contemplat.
Si tocmai cand speranta parea inghitita in forfota emanciparii superficiale, am privit in sus, cautand sa surprind inaltimile. Acolo omul nu era interesat sa ajunga, fiindca nu putea sa Zboare. Asa ca fixase pe uriasul plafon doar niste modeste spoturi luminoase. Sa fi gandit el ca Sus nu are aceeasi putere de transformare ca si Jos?
Dar eu nu m-am lasat sedusa de jocul multiplelor posibilitati de delectare, preferand sa imi armonizez auzul soaptelor suieratoare ale curentilor de aer cu vazul unui altfel de cer, instelat de cateva lumini razlete instalate de o civilizatie ce parea ca nu si-a uitat originile... Am privit si m-am rugat. iar Luminile, desi erau putine pareau ca se unesc, creand podul imaginar al sperantei ca omul isi va redobandi splendoarea. Era doar o chestiune de timp...