De ce zambesti? Ti-ai pus vreodata aceasta intrebare? Poate ca nici nu ai observat, insa este gestul care iti descatuseaza privirea si o lasa sa zboare catre fericire. Si cand spun fericire, ma gandesc la acea sclipire autentica a ochilor, nu la jocul de-a amabilitatea ipocrita...
Da, zambetul tau este foarte important pentru mine. As spune ca este un barometru al fiintei mele. Cum poate fi aceasta completa, vie, daca nu rezoneaza cu muzica a tot ce o inconjoara, daca nu se oglindeste in privirea ta, oferindu-i chipului tau un zambet?
Ce stranie complicitate...Suntem din nou la un pas de falsitate, atat de aproape de recompensa stearsa pe care reciprocitatea conditionata de obligatie ne-o ofera, in speranta neutralizarii sufletelor noastre...Razi sau zambesti?
Si daca am incerca sa nu mai zambim, asemenea unor persoane care nu se pot lasa impresionate decat de intamplari reale? Ne-am refula exuberanta, libertatea si inocenta? Ne-am ascunde sentimentele dupa perdeaua groasa a nepasarii? Oare cine ar observa in multimea gri a banalului vietii? Am fi ca doi straini care nu stiu sa-si interpreteze simtirile, trupuri pline de speranta, insa golite de motivatie.
Dar eu vreau sa zambesc. Am inteles ca nu pot schimba lumea, insa stiu ca energia acestui gest desprins din profunzimea mea te poate convinge sa rsspiri cu adevarat fiorii unui nou inceput, emotia revederii noastre in lumina blanda a iubirii umane...
Zambesc si simt cum din trupul meu se desprind mici particule de recunostinta pentru cei care ma privesc, acordandu-mi incredere sa continui. Zambesc, regasindu-ma in orice privire catre Cer. Zambesc asa cum respir. Cand chipul imi amorteste, ochii imi inteleg limitele, ascuzandu-mi vulnerabilitatea si sporindu-mi luminozitatea fiintei...
Si zambetele noastre infrumuseteaza lumea.