Nu stiu cine esti si unde as putea sa te intalnesc. Pretutindeni, imi spun si astfel mai trece o zi, cu rutina ei apasatoare. Si numai noaptea ma imbratiseaza protector, soptindu-mi ca tu esti langa mine, chiar daca nu te vad.
Oare de ce ne e frica sa ne simtim iubirea? De ce ne pedepsim, acceptand compromisul unor chipuri care nu ne lumineaza inimile? E oare viata atat de lunga, incat sa ne permitem abateri de la drumul trasat de destin?
Uneori, mi se pare ca te vad in multimea care ma intimideaza cu indiferenta ei rece. Si chiar daca fata imi este brazdata de cute adanci de tristete, un zambet discret imi tradeaza atunci, demnitatea abandonata...
Unde am gresit? Atunci cand eu am crezut ca singuratatea este o virtute, iar tu un elixir al puterii? Si iata-ne azi, pierduti in vidul creat de propria noastra neputinta, cersind inspiratia unei clipe a regasirii.
Ne-a mai ramas doar cerul. In ignoranta noastra? am uitat ca noi suntem crucile propriei noastre deveniri. Abia acum ne dam seama cat de aproape am fost unul de altul, chiar si atunci cand nu ne-am intalnit, in cautarea noastra. Era suficient doar sa privim cerul...
Probabil ca suntem o proiectie a unor stele, visand la regasirea conditiei de nemuritori. Cum altfel sa ne inaltam spre cer, multumind pentru iubirea regasita?