Copiii nostri nu sunt un pariu, ci un angajament nescris pe care noi parintii avem menirea sa il desavarsim prin implicare si daruire.
Ni se intampla tuturor, ca la un moment dat sa ne invinovatim pentru rezultatele copiilor si sa cautam scuze mai apoi, in neputinta noastra de a gestiona viata, in general.
Daca am privi dincolo de aparente, clisee sau tipare, am constata ca de fapt copilul nu este un rezultat al actiunii nimanui, ci o oglinda ce reflecta moduri de gandire si filozofii de viata.
Asadar, un parinte si orice persoana implicata in viata unui copil, ar trebui sa fie un moderator de sentimente si informatii, in nici un caz un modelator de destin.
Cat de pregatit este un parinte pentru acest angajament? Exista instrumente si metode care sa-l ajute sa-si inteleaga drumul de maestru in viata copilului sau?
Acestea sunt doar niste intrebari lipsite de consistenta, cat timp noi, parintii alegem in mod constient si obtuz sa ne indrumam copii pe drumuri batatorite de generatiile anterioare si nu pe calea unui destin propriu. Refuzam deschiderea unui al treilea ochi imaginar, pe care chiar rolul nobil de parinte ni-l confera.
Exista o contradictie intre actiunile pe care memoria colectiva ne dicteaza sa le intreprindem si ceea ce instinctul de parinte ne sugereaza sa intreprindem pentru binele copiilor nostri. Si astfel se naste.una din marile provocari ale oricarui parinte.
Va fi capabil sa citeasca mai degraba in sufletul copilului sau decat intr-un carnet imaginar de calificative? Va intelege ca stimularea exagerata a performantei conduce in final la un esec spiritual iminent, cu consecinte grave in viata de adult? Va recunoaste ca este un ratat naiv, daca isi foloseste egoismul pentru a crea o fiinta ma capabila decat el insusi?
Inca nu am ratat sansa de a alege un alt drum si de a ne deschide sufletele catre orizontul infinit al ccunoasterii bazate pe intelepciune, puritate si adevar. Acestea sunt valorile prin care copii nostri vor invata ca o viata frumoasa este un cumul de momente traite in autenticitate si respect pentru fiinta umana.
Este momentul ca noi parintii, sa intelegem importanta oricarui mediu cu care copiii nostri interactioneaza. Numai aprofundand un mecanism, ii vom intelege rolul si nu ne vom mai dori sa-l schimbam sau sa-l distrugem, ci doar sa interferam cu acesta pentru a cea armonie si echilibru in viata copiilor nostri.
Cu totii ne amintim de micuta fiinta abia nascuta pe care o tineam cu gingasie in brate, protejand-o instinctiv. Atunci nu era capabila sa vorbeasca, insa privirea sa desprinsa parca din lumea ingerilor, era suficienta pentru a ne motiva sa continuam sa speram ca iubirea este singurul ingredient al unei vieti perfecte.
Si totusi, pe drumul existentei noastre si a copiilor nostri alegem sa ne pierdem. Renuntam cu prea mare usurinta si pactizam cu ispita promisiunii ca performanta va genera fericire si prosperitate in viata inca nescrisa a copiilor nostri.
Si astfel, ne transformam treptat in tutori iresponsabili, in loc sa fim maestrii propriilor nostri copii. Apoi echivalam efortul de a ne creste copiii cu intensitatea iubirii pentru acestia. Uneori mult prea tarziu, realizam cat de mult am gresit si ne miram de ce acesti micuti se transforma in adulti morocanosi cu priviri sterse si lipsite de recunostinta.
Un copil are nevoie doar de dragoste si apropiere sufleteasca, de atingerea calda a imbratisarii unei persoane care sa-i ofere o reciprocitate neconditionata. Nu tanjeste dupa sfaturi moralizatoare. Nu doreste jucarii mai multe sau mai scumpe, bani de buzunar sau alte lucruri materiale, ci doar timp pentru iubire. Si totusi, ne ambitionam sa muncim si mai mult pentru a satisface niste nevoi care nu exista cu adevarat.
Nu este prea tarziu sa ne intelegem rolul si sa renuntam la a ne mai judeca atat de aspru si totodata, superficial. Si chiar daca noi suntem de fapt victimele unor sisteme educationale inechitabile, copiii nostri merita sansa de a judeca cu propria gandire alternativele si oportunitatile pentru a reusi sa fie mai aproape de reusita de a fi ei insasi.
Sa nu mai consideram ca viata este o lupta pentru supravietuire si pentru suprematie. Societatea nu are nevoie de cel mai performant copil care sa-i garanteze perfectiunea, ci de cel mai potrivit copil pentru a-i reface echilibrul.
Sa ne inchipuim ca este noapte si suntem atat de aproape de copilul nostru, incat ii simtim respiratia si ii auzim bataile timide ale inimii. Ne-am dori ca in acele clipe sa-l imbratisam si sa-i spunem cat de mult il iubim si il apreciem, insa aceasta ar insemna sa-i intrerupem somnul in care doarme atat de profund. Ne resemnam doar sa il privim.
Si chiar in acel moment lipsit de speranta, constientizam adevaratul rol pe care il avem in viata copiilor nostri: cel de supraveghetor al destinului acestora.
Si provocarea de a fi parinte dispare, lasand locul unor placute oportunitati.
