A fi parinte azi, inseamna pentru unii dintre noi o adevarata incercare, un job palpitant sau o aventura pe un taram necunoscut. Cu aceste abordari am cochetat si eu, convinsa fiind ca niciodata nu voi fi pregatita indeajuns pentru a raspunde unor astfel de provocari. Pana intr-o dimineata, in drum spre scoala ...
De cand a debutat viata de scolar nu a existat zi in care sa nu il intreb, ca orice parinte sarguincios: "ce ai facut azi?" sau "cum a fost azi?". La inceput a fost mai greu sa primesc raspunsuri, de parca o licoare magica ar fi sters impresiile unui elev nastrusnic. Cu timpul, replicile au capatat fluenta si consistenta necesara pentru a-mi construi o imagine de ansamblu despre evolutia sa la scoala.
Insa, ca intr-un desen finalizat in pripa, dialogurile nu si-au mentinut linearitatea si spontaneitatea. Intr-o zi, fiul meu mi-a tinut un adevarat discurs moralizator pentru care ii multumesc, fiindca altfel as fi persistat in greseala de a-i seta doar niste automatisme in raspunsurile sale. Si astfel m-a invatat un lucru simplu si esential, rugandu-ma sa il intreb de acum incolo daca a avut o zi frumoasa.
Raspunsurile si-au recapatat sclipirea in mod miraculos, caci nu exista om care sa nu zambeasca cand este intrebat despre aventurile zilei sale. Apoi, am inteles si unde greseam. Axata doar pe evaluarea rezultatelor scolare, pierdeam esenta sau motivatia actiunilor care determinau performanta respectiva. Ziua scolara nu reprezenta doar un lung sir de "foarte bine". Iar fiul meu tocmai aceasta imi explica prin comportamentul sau, faptul ca nu venea la scoala pentru a-si confirma valoarea prin calificative, ci pentru a invata cum sa-si descopere valoarea prin intermediul unor notiuni.
Acela a fost momentul in care am renuntat sa mai imi etichetez si compar propriul copil, fiindca am realizat ca scoala reprezinta doar o parte din adevarata pregatire pentru viata. Asa ca am inceput sa "colectionez" zambete, imbratisari si experiente fericite, constientizand importanta lor in formarea copilului ca adult responsabil pentru viata sa. Nu am mai fost interesata de rezultate, ci de conduita si comportament, cautand sa completez fiecare relatare cu o concluzie constructiva, mai degraba decat cu regula rigida. Si asa a luat nastere de fapt, "Povestea copacului vietii"...
Daca am reusi cu ajutorul activitatii scolare, sa directionam copiii pe traiectoria ascendenta a vietii, atunci am putea sa ne consideram castigatori, adevarati maestri ai unor destine in formare. Fiindca, ce este scoala? Este doar o ramura, insa nu orice fel de creanga. Ne nastem si apoi invatam sa mergem, inaintand in copacul vietii in ritmul propriu. Scoala se afla exact la acea inaltime la care viata capata sens, pentru ca mai apoi sa se bifurce in infinite posibilitati si variante de a ne desavarsi timpul pe acest pamant.
Povestea copacului vietii l-a incantat pe fiul meu si a sosit exact in momentul in care ii pierise stralucirea din privire, atunci cand diminetile anuntau o alta zi de scoala. Amandoi am invatat un lucru simplu: sa multumim tuturor acelor situatii care ne fac viata mai frumoasa si mai armonioasa, aratand fara sa demonstram, ca am inteles si ne-am insusit valorile simple ale sale: cinste, corectitudine, respect, darnicie si altruism. Pentru aceasta nu sunt necesare calificative, ci doar voie buna si energia pozitiva a lucrurilor bine facute si din pasiunea pentru a construi o viata plina de impliniri.
Copiii nostri vor continua sa urce in copacul vietii si se vor confrunta cu nenumarate provocari in drumul lor. Scoala ii va urma indeaproape ca un prieten fidel, modelandu-le discret destinul si soptindu-le sa fie mai buni, mai utili si mai frumosi in stralucirea autenticitatii lor. Fiindca "Povestea copacului vietii" nu are sfarsit.
Citeste si:
CUM SA FII UN PARINTE BUN
CAND UN COPIL SE INTALNESTE CU UN PARINTE
DE CE INCHIDEM PORTILE CATRE SUFLETELE COPIILOR NOSTRI?
CEEA CE INSEMNI PENTRU MINE