Eram doar eu. A fost ca si cum, calatorind pe un drum pustiu, auzeam fara sa vad si simteam fara sa inteleg, fiecare sunet al unei lumi care ma astepta cu bratele deschise, ca sa ii deslusesc tainele.
Ciudat, insa ani la randul ma temusem de acest balaur inchipuit. Si poate ca si gesturile si trairile imi fusesera creionate tot de aceasta frica de a ramane cu mine insami. Nu ma gandisem pana acum ca poate daca as fi fost mai curajoasa, acum eram mai aproape de mine si nu ma mai consideram atat de inaccesibila esentei mele. As fi renuntat la ideea ca existentialismul este semnul inceputului unei nebunii...
Ce este oare singuratatea? Poate o invitatie la un dialog cu sinele, atunci cand alte voci isi estompeaza ecoul in alte zari. Poate o sansa pe care Dumnezeu ne-o acorda pentu a ne cunoaste mai bine si pentru a ne atinge limitele. Poate singura cale prin care reusim sa fim mai aproape de unicul adevat al vietii: sa iubim fiecare clipa, ca si cum suntem marii creatori ai secundelor existentei noastre...
De curand, ochii mi-au fost scaldati de minunile nebanuite ale Olteniei si ale Ardealului. Era ca si cum acul unui barometru ar fi luat-o razna, asa si emotiile regasirii unor peisaje splendide puse foarte bine in valoare de jocul luminii soarelui. Am imbratisat smerita singuratatea in compania muntilor, batranilor arbori, cerului, norilor si soarelui care se strecura bland printre marile creatii, completanadu-le frumusetea. M-am incarcat cu ceea ce imi lipsea, cu energia blanda a naturii.
Sa revenim la singuratate. Exista oare singuratate deplina? Este singuratatea o binecuvantare sau o pedeapsa? Cred ca depinde foarte mult de treapta de aprofundare a fiintei pe care ne aflam. Cu cat valorizam menirea noastra ca simpli oameni, cu atat dispare si nevoia de a ne schimba menirea cu roluri dictat de imprejurari. Depinde numai de noi sa renuntam la prejudecata ca singuratatea este un lucru negativ si sa constientizam beneficiile acesteia pentru dezvoltarea noastra interioara.
In urma cu cativa ani, gandirea mea era cu totul alta. Sufeream din pricina singuratatii, lasand gandurile sa-si brazdeze cicatrici adanci in suflet. Nu intelegeam de ce este necesar sa socializezi, ca sa nu fii singur. Nu observam insa, nimic din ceea ce ma inconjura, nu sesizam frumusetea unei singure clipe si privire magica a oamenilor, fiindca eu imi inchipuim ca sunt singura, nicidecum nu simteam ca de fapt, nu eram singura. Eram doar un om egoist si orb, fiindca nu ma gandeam decat la fericirea mea pe termen lung, o biata naiva care credea ca dragostea este sinonimul iubirii. Timpul a zburat cu un falfait discret de aripi de speranta, risipind ceata specifica tineretii. Au aparut noi nuante si tonuri cu mult mai calde si mai intense.
Si astfel mi-am inteles lumea singuratatii mele. I-am perceput glasul sau care reusise in sfarsit, sa faca un pact cu constiinta mea, impacand-o.
Ciudat, insa ani la randul ma temusem de acest balaur inchipuit. Si poate ca si gesturile si trairile imi fusesera creionate tot de aceasta frica de a ramane cu mine insami. Nu ma gandisem pana acum ca poate daca as fi fost mai curajoasa, acum eram mai aproape de mine si nu ma mai consideram atat de inaccesibila esentei mele. As fi renuntat la ideea ca existentialismul este semnul inceputului unei nebunii...
Ce este oare singuratatea? Poate o invitatie la un dialog cu sinele, atunci cand alte voci isi estompeaza ecoul in alte zari. Poate o sansa pe care Dumnezeu ne-o acorda pentu a ne cunoaste mai bine si pentru a ne atinge limitele. Poate singura cale prin care reusim sa fim mai aproape de unicul adevat al vietii: sa iubim fiecare clipa, ca si cum suntem marii creatori ai secundelor existentei noastre...
De curand, ochii mi-au fost scaldati de minunile nebanuite ale Olteniei si ale Ardealului. Era ca si cum acul unui barometru ar fi luat-o razna, asa si emotiile regasirii unor peisaje splendide puse foarte bine in valoare de jocul luminii soarelui. Am imbratisat smerita singuratatea in compania muntilor, batranilor arbori, cerului, norilor si soarelui care se strecura bland printre marile creatii, completanadu-le frumusetea. M-am incarcat cu ceea ce imi lipsea, cu energia blanda a naturii.
Sa revenim la singuratate. Exista oare singuratate deplina? Este singuratatea o binecuvantare sau o pedeapsa? Cred ca depinde foarte mult de treapta de aprofundare a fiintei pe care ne aflam. Cu cat valorizam menirea noastra ca simpli oameni, cu atat dispare si nevoia de a ne schimba menirea cu roluri dictat de imprejurari. Depinde numai de noi sa renuntam la prejudecata ca singuratatea este un lucru negativ si sa constientizam beneficiile acesteia pentru dezvoltarea noastra interioara.
In urma cu cativa ani, gandirea mea era cu totul alta. Sufeream din pricina singuratatii, lasand gandurile sa-si brazdeze cicatrici adanci in suflet. Nu intelegeam de ce este necesar sa socializezi, ca sa nu fii singur. Nu observam insa, nimic din ceea ce ma inconjura, nu sesizam frumusetea unei singure clipe si privire magica a oamenilor, fiindca eu imi inchipuim ca sunt singura, nicidecum nu simteam ca de fapt, nu eram singura. Eram doar un om egoist si orb, fiindca nu ma gandeam decat la fericirea mea pe termen lung, o biata naiva care credea ca dragostea este sinonimul iubirii. Timpul a zburat cu un falfait discret de aripi de speranta, risipind ceata specifica tineretii. Au aparut noi nuante si tonuri cu mult mai calde si mai intense.
Si astfel mi-am inteles lumea singuratatii mele. I-am perceput glasul sau care reusise in sfarsit, sa faca un pact cu constiinta mea, impacand-o.