Ma gandesc la un arbust pe care toamna il tundem. Uneori, un gradinar deloc experimentat ii distruge coroana, ciuntind prea mult din acesta. Primavara insa, isi revine incantandu-ne cu explozia sa de verde. Daca ar fi fost mai atent gradinarul, poate ca acum avea mai multa umbra si soarele nu l-ar fi dojenit trimitandu-i raze insuportabile de caldura...
Asa suntem si noi, oamenii. Uneori ne pedepsim mult prea crunt si ne irosim sansele, reducandu-le la vise neimplinite. Ne rupem cu disperare ramurile de speranta si pozam in victime, fiindca ne place suferinta, uitand ca ranile s-au vindecat demult. De ce oare sa nu invinovatim pe altii pentru nefericirea noastra si sa nu-i consideram sursa trumelor noastre? Nu ar fi mai simplu ar fi sa afirmam responsabil ca noi suntem stapanii vietii noastre?
Alteori, credem ca putem atinge stelele, insa ceilalti ne distrug elanul. Nici nu ne dam seama ca ne aflam la granita intre doua lumi: una, in care totul este permis sa se intample, daca ne deschidem inima catre miracole si cealalta, in care ne pierdem unicitatea acceptand sa ne clasificam in invingatori si invinsi. Si iar acceptam rolul de gradinari, in loc sa ne bucuram sa fim arbustul, acea planta care isi trage seva din pamant si se lasa mangaiata de lumina blanda a soarelui. Ne ucidem cu buna stiinta autenticitatea, luand ca scuza faptul ca cei care au idei sunt doar niste nebuni frumosi sau niste filozofi ratati si evitati de majoritate. Insa lumea nu ar fi fost divina fara ei.
Ne hranim cu prea mult suferinta. Suferinta de a nu fi iubiti. Suferinta de a nu fi intelesi. Suferinta provocata de boala si de moarte. Si viata trece pe langa noi ca un trecator grabit, caci ce reprezinta calatoria unui om, decat un scurt popas pe drumul devenirii sale? Si parca aud acele voci combatante: ce devenire...ce existentialism desart...ce pierdere de timp...Dar zilele curgand intr-o linearitate lipsita de imprevizibil. Si dintr-o data, ajungem la ultima oprire, inca purtand in noi suferinta impovoratoare...
Vindecarea de suferinta nu este o utopie sau o suita de sedinte la psiholog. Detinem toate resursele pentru a fi atat gradinarul, cat si arbustul. Tot ce trebuie sa facem este sa intelegem jocul luminii soarelui integrandu-ne si nu izolandu-ne, acceptandu-ne identitatea si nu renegandu-ne, pozand in roluri de masochisti, narcisisti, victime sau agresori. Putem sa renuntam la statutul de parinte autoritar sau de copil neadaptat si sa devenim adultul responsabil de trairile sale? Putem sa nu mai fim judecatorii aspri ai propriei vieti, ci doar inteleptii cu care sufletul discuta despre potentialul si despre suferinta noastra? Numai de noi depinde sa fim si gradinarul (copilul sau parintele) si in final, arbustul (adultul) care isi traieste propria poveste, ajutat de radacinile trecutului si binecuvantat de soare, ca o promisiune cu sine ca nu isi va abandona misiunea de a atinge cerul cu ramurile sale...
Nu este prea tarziu sa ne vindecam de propria suferinta. Pentru aceasta nu e nevoie sa ne abandonam calea. Multi dintre noi, asta facem, divortam de convingeri, relatii, locuri de munca, asteptand ca bagheta magica a schimbarii sa ne aduca un suflu nou si sa ne deschida alte cai in evolutia noastra. Este posibil ca aceasta sa fie o solutie, insa nu si o cale de a ne regasi. Sa ne inchipuim ca plecam intr-o calatorie, dupa ce in prealabil ne-am stabilit ruta su ne-am dimensionat resursele. Credem in reusita noastra si ne incanta numai gandul ca vom ajunge in toate acele locuri pe care ni le-am dorit. Pe traseu masina se defecteaza si decidem sa ne intoarcem, desi am fi putut utiliza trenul, ca alternativa. La fel procedam si in viata. Abandonam mult prea usor drumul, desi ar fi fost necesara doar o ajustare foarte fina pentru ca viata sa capete o alta perspectiva si norii de suferinta sa dispara.
Ajustarea nu inseamna renuntare, ci doar o armonizare a peopriei vieti la Univers. Nu va lasati inselati de aparente. Universul nu inseamna stele sau planete inaccesibile, ci locul pe care voi il construiti cu rabdare si maturitatate pentru a va vindeca de suferinta. Este acel paradis pe care multi il vor contesta, insa pe care Dumnezeul din voi Il va iubi si Ii va oferi zambetul vietii.