Cand te-ai nascut, erai incantat de tot universul redescoperit. Simteai cum umbrele iti gadila pleoapele inca nedezlipite in intregime, dornice sa mai zaboveasca in spatiul ce le-a definit. Te minunai de muzica fiecarui sunet si nu iti era greu sa observi magia clipelor. Timpul se scurgea suav, creand noi si diferite senzatii.
Cand ai inceput sa mergi, erai dornic sa strabati toata harta creata de o privire lacoma de necunoscut. Aproape ca nici nu te mai interesa daca mersul tau avea vreo directie sau daca picioarele iti urmau constincioase gandurile in formare. Mainile tale erau mereu ghidate de cea care isi dorise sa te vada in lumea ei. Intelegi acum, de ce atunci nu iti doreai nicio garantie, fiindca nici nu stiai ce inseamna incertitudinile vietii.
Cand ai descoperit scoala, ai invatat lucruri pe care le-ai folosit apoi ca sa poti sa inaintezi prin noianul de informatii pe care omenirea le-a generat doar pentru a avea iluzia ca s-ar pricepe sa le gestioneze. Ti-ai insusit valori noi, altele decat cea care aveai sa constati mai tarziu ca nu poate fi inlocuita niciodata: iubirea neconditionata.
Cand a fost necesar sa iti castigi traiul, te-ai angajat intr-un loc care ti-a permis sa te dezvolti si sa te specializezi intr-o activitate pe care o faceai din ce in ce mai bine. Anii au trecut iar tu ai progresat, invatand ca viata genereaza uneori compromisuri pe cae noi oamenii trebuie sa le acceptam, daca ne dorim sa supravietuim.
Cand te-ai simtit trist si abandonat, ti-ai adus aminte de cateva din momentele definitorii ale existentei tale: primii ani de viata petrecuti in prezenta celei mai minunate fiinte, sistemul de invatamant cu provocarile sale si cariera profesionala cu incertitudinile specifice. Acum esti intr-un moment de rascruce al vietii, fiindca ai constatat ca desi ti-ai dorit sa mergi, nu ai inaintat. Desi ti-ai dorit sa iubesti, ai sfarsit prin a-ti venera propria persoana. Desi ti-ai dorit sa promovezi, ti-ai dat seama ca profesia nu iti acorda decat sansele unor roluri temporare.
Eu sunt chiar acea voce care striga cu o tacere sfioasa: "Cand? Dar pana cand?". Nu te teme sa o asculti, fiindca aceasta va fi cea care iti va spune ce sa faci. Cand ai sa o asculti. Pana cand iti vei privi retrospectiva vietii si nu o vei mai abandona la primul semn al deziluziei. Pana cand vei invata sa fii mai puternic acceptandu-ti destinul. Pana cand nu o sa iti mai abandonezi simturile dupa peretii grosi ai scuzelor. Pana cand vei constientiza ca esti o fiinta speciala, doar pentru ca existi. Pana cand vei inceta sa te intrebi, fiindca ai gasit raspunsul potrivit.
Nu sunt aici ca sa iti hranesc certitudinile. Nu voi fi niciodata panaceul ranilor sufletului tau. Nu, pentru ca nu as dori sa te ajut. Desi imi reprosez aceasta indiferenta, stiu ca nu pot astfel sa te determin sa iti regasesti demnitatea, decat pierzandu-te in aceasta lume nemiloasa. Te voi astepta insa, la momentul dictat de stele destinului, dornica sa imi relatezi calatoria transformarii tale. Cand...sufletul tau va deveni umbra sufletului meu.
Cand ai inceput sa mergi, erai dornic sa strabati toata harta creata de o privire lacoma de necunoscut. Aproape ca nici nu te mai interesa daca mersul tau avea vreo directie sau daca picioarele iti urmau constincioase gandurile in formare. Mainile tale erau mereu ghidate de cea care isi dorise sa te vada in lumea ei. Intelegi acum, de ce atunci nu iti doreai nicio garantie, fiindca nici nu stiai ce inseamna incertitudinile vietii.
Cand ai descoperit scoala, ai invatat lucruri pe care le-ai folosit apoi ca sa poti sa inaintezi prin noianul de informatii pe care omenirea le-a generat doar pentru a avea iluzia ca s-ar pricepe sa le gestioneze. Ti-ai insusit valori noi, altele decat cea care aveai sa constati mai tarziu ca nu poate fi inlocuita niciodata: iubirea neconditionata.
Cand a fost necesar sa iti castigi traiul, te-ai angajat intr-un loc care ti-a permis sa te dezvolti si sa te specializezi intr-o activitate pe care o faceai din ce in ce mai bine. Anii au trecut iar tu ai progresat, invatand ca viata genereaza uneori compromisuri pe cae noi oamenii trebuie sa le acceptam, daca ne dorim sa supravietuim.
Cand te-ai simtit trist si abandonat, ti-ai adus aminte de cateva din momentele definitorii ale existentei tale: primii ani de viata petrecuti in prezenta celei mai minunate fiinte, sistemul de invatamant cu provocarile sale si cariera profesionala cu incertitudinile specifice. Acum esti intr-un moment de rascruce al vietii, fiindca ai constatat ca desi ti-ai dorit sa mergi, nu ai inaintat. Desi ti-ai dorit sa iubesti, ai sfarsit prin a-ti venera propria persoana. Desi ti-ai dorit sa promovezi, ti-ai dat seama ca profesia nu iti acorda decat sansele unor roluri temporare.
Eu sunt chiar acea voce care striga cu o tacere sfioasa: "Cand? Dar pana cand?". Nu te teme sa o asculti, fiindca aceasta va fi cea care iti va spune ce sa faci. Cand ai sa o asculti. Pana cand iti vei privi retrospectiva vietii si nu o vei mai abandona la primul semn al deziluziei. Pana cand vei invata sa fii mai puternic acceptandu-ti destinul. Pana cand nu o sa iti mai abandonezi simturile dupa peretii grosi ai scuzelor. Pana cand vei constientiza ca esti o fiinta speciala, doar pentru ca existi. Pana cand vei inceta sa te intrebi, fiindca ai gasit raspunsul potrivit.
Nu sunt aici ca sa iti hranesc certitudinile. Nu voi fi niciodata panaceul ranilor sufletului tau. Nu, pentru ca nu as dori sa te ajut. Desi imi reprosez aceasta indiferenta, stiu ca nu pot astfel sa te determin sa iti regasesti demnitatea, decat pierzandu-te in aceasta lume nemiloasa. Te voi astepta insa, la momentul dictat de stele destinului, dornica sa imi relatezi calatoria transformarii tale. Cand...sufletul tau va deveni umbra sufletului meu.