Viata este doar o calatorie. Unii ii spun destinatie, de teama de necunoscut, infricosati de ceea ce ar putea sa le rezerve viitorul, sub masca sa aparent pasnica. Probabil ca am fost o privilegiata a sortii, fiindca eu stiu ca aceasta calatorie este un drum, cu tot atatea destinatii cate sufletul imi va arata, doar pentru a ma determina sa inteleg adevaratul scop al mersului meu.
Si iata-ma acum, oprindu-ma din sirul de sarcini intermediare ale devenirii mele si intrebandu-ma intr-un mod sincer si copilaresc, de ce mai continui sa inaintez pe o carare ce uneori pare ca serpuieste interminabil, facand si mai misterioase meandrele existentei mele. Sunt doar eu cu mine. Profit de faptul ca sufletul meu este atat de fascinat de verdele copacilor, incat m-a abandonat parinteste la groapa de nisip unde omenirea trebuie mai intai sa invete sa se joace.
Cu o privire lacoma incerc sa ma cuprind, atat cat sa imi pot crea o imagine a ceea ce voi fi. Observ o persoana ale carei realizari au definit-o doar pentru a constientiza ca drumul sau este unic, tocmai prin provocarile sale. Un soi ciudat de senzatii se nasc intr-o inima mutt prea zdrobita de oboseala unui trup chinuit de eforturile traiului zilnic.
Intr-un mod straniu, simt cum o forta pe care inca nu o pot intelege ma imbarbateaza, soptindu-mi cu cuvinte transformate in impulsuri de energie. Sunt tot eu, aceeasi care mai devreme era la un pas de a se descrie apeland la lamentabilitatea specifica fiintelor umane. Insa acum nu mai sunt capabila de aces gest.
Realizez ca toate momentele de durere si tristete nu au fost decat niste simple incercari, insa adevarate teste ale abilitatii mele de fi Eu chiar si atunci cand puntile de echilibru s-au rupt, lasand in urma praful banal al unei tragicomedii mediocre.
Si eram gata sa ma predau in fata autoritatii de necontestat a deziluziei. Eram la un pas de a deveni victima propriilor greutati ale vietii mele. Frica ajunsese la un nivel atat de ridicat, incat sangele imi pulsa cu o putere ce ma ameninta cu dezintegrarea. Oboseala ma transformase intr-o marioneta cu miscari lente, mult prea plictisita pentru a-si mai dezmorti articulatiile. Exista o singura unitate de masura a tot ceea ce traiam: fatalitatea unui destin, in toate manifestarile sale.
Simt cum forta al carei efect divin mi-a strabatut mai devreme fiinta nu ma va parasi, fiindca m-a regasit. Au fost necesare aceste incercari ale vietii asa cum noi oamenii le-am denumit, doar pentru a ma incuraja sa inaintez pe drumul meu cu demnitate si curaj. Abia acum realizez cat de lipsite de importanta erau trairile mele, doar racordandu-ma la aceasta unica raza protectoare.
Sa fi fost oare ingerul meu pazitor, cel care m-a invatat prin multitudinea lectiilor primite, ca trupul si gandirea sunt doar vehiculele unui spirit pe care toata viata mea l-am invocat subtil, cautand sa mi-l reamintesc in fiecare gest al meu?
O voce pe care nu o mai reneg, fiindca este tot a mea, ma indeamna sa imi mentin asteptarile la acel nivel de unde pot sa ating stelele. Iar incercarile vietii se topesc, lasand in urma pulberea stralucitoare a iubirii unui suflet dornic sa serveasca omenirii.
Si iata-ma acum, oprindu-ma din sirul de sarcini intermediare ale devenirii mele si intrebandu-ma intr-un mod sincer si copilaresc, de ce mai continui sa inaintez pe o carare ce uneori pare ca serpuieste interminabil, facand si mai misterioase meandrele existentei mele. Sunt doar eu cu mine. Profit de faptul ca sufletul meu este atat de fascinat de verdele copacilor, incat m-a abandonat parinteste la groapa de nisip unde omenirea trebuie mai intai sa invete sa se joace.
Cu o privire lacoma incerc sa ma cuprind, atat cat sa imi pot crea o imagine a ceea ce voi fi. Observ o persoana ale carei realizari au definit-o doar pentru a constientiza ca drumul sau este unic, tocmai prin provocarile sale. Un soi ciudat de senzatii se nasc intr-o inima mutt prea zdrobita de oboseala unui trup chinuit de eforturile traiului zilnic.
Intr-un mod straniu, simt cum o forta pe care inca nu o pot intelege ma imbarbateaza, soptindu-mi cu cuvinte transformate in impulsuri de energie. Sunt tot eu, aceeasi care mai devreme era la un pas de a se descrie apeland la lamentabilitatea specifica fiintelor umane. Insa acum nu mai sunt capabila de aces gest.
Realizez ca toate momentele de durere si tristete nu au fost decat niste simple incercari, insa adevarate teste ale abilitatii mele de fi Eu chiar si atunci cand puntile de echilibru s-au rupt, lasand in urma praful banal al unei tragicomedii mediocre.
Si eram gata sa ma predau in fata autoritatii de necontestat a deziluziei. Eram la un pas de a deveni victima propriilor greutati ale vietii mele. Frica ajunsese la un nivel atat de ridicat, incat sangele imi pulsa cu o putere ce ma ameninta cu dezintegrarea. Oboseala ma transformase intr-o marioneta cu miscari lente, mult prea plictisita pentru a-si mai dezmorti articulatiile. Exista o singura unitate de masura a tot ceea ce traiam: fatalitatea unui destin, in toate manifestarile sale.
Simt cum forta al carei efect divin mi-a strabatut mai devreme fiinta nu ma va parasi, fiindca m-a regasit. Au fost necesare aceste incercari ale vietii asa cum noi oamenii le-am denumit, doar pentru a ma incuraja sa inaintez pe drumul meu cu demnitate si curaj. Abia acum realizez cat de lipsite de importanta erau trairile mele, doar racordandu-ma la aceasta unica raza protectoare.
Sa fi fost oare ingerul meu pazitor, cel care m-a invatat prin multitudinea lectiilor primite, ca trupul si gandirea sunt doar vehiculele unui spirit pe care toata viata mea l-am invocat subtil, cautand sa mi-l reamintesc in fiecare gest al meu?
O voce pe care nu o mai reneg, fiindca este tot a mea, ma indeamna sa imi mentin asteptarile la acel nivel de unde pot sa ating stelele. Iar incercarile vietii se topesc, lasand in urma pulberea stralucitoare a iubirii unui suflet dornic sa serveasca omenirii.