As fi vrut sa fiu un fulg. Ce simplu ar fi fost sa ma las purtata de vantul aripilor tale. Senzatia acea de usurare mi-ar fi fost suficienta ca sa simt ca toate grijile mele au disparut. Insa tu nu m-ai lasat sa cad in capcana unor ganduri atat de simple fiindca stiai ca drumul meu abia incepuse, chiar daca eu aveam impresia atunci ca ma aflam la capatul sau. Dar mi-ai indeplinit dorinta usor nesabuita si m-ai transformat intr-un fulg cu o frumusete atat de ireala, incat ma temeam ca prezenta sa avea sa fie tradata de o lume care nu ii apartinea. Si am zburat...
Te visasem. Mi-ai spus sa nu ma tem si sa nu imi fac griji. Stateam tintuita in pat asemenea unui muribund, dar inca eram vie. Dar Tu nu venisei ca sa imi anunti sfarsitul, ci un nou Inceput. Imi era rusine de toate lucrurile ramase neterminate in viata mea, de tot ceea ce nu facusem asa cum ar fi trebuit, de toata durerea provocata de gesturile mele egoiste. Si m-ai imbratisat, stergandu-mi lacrimile cu privirea Ta blanda. Atunci am simtit forta discreta a ceea ce noi oamenii numeam iubire, insa era mai mult decat un sentiment. Si abia atunci am inteles mesajul Tau: trebuia sa mai raman pentru a continua sa fiu eu, cea care intelesem ca lucrurile nu pot fi abandonate atat de usor. Si ai plecat lasand in urma lumina Ta, ca semn ca intotdeauna ma vei sprijini.
Zbor ca sa ajung la Tine. Mi-e dor de senzatia aceea de apartenenta. Si am parte din nou de o revelatie. Cu cat ma ridic mai sus in cerul Tau, vederea mea capata o din ce in ce mai mare profunzime. Inteleg culorile lumii. Simt dorinta aceea colectiva de a fi mai buni, mai darnici si mai iubitori. Intuiesc privirile pline de speranta dar si de neajutorare, ale unor oameni carora eu le apartin. Imi privesc trupul. Este perfect si niciodata nu a fost mai frumos. Are acea stralucire pe care nu imi inchipuiam ca as putea sa o merit...
Totul este atat de deosebit. Si incep sa imi aduc aminte ca am mai trait aceste clipe. Poate intr-o alta viata sau poate in fiecare zi. In interiorul fiintei mele aud o voce slaba care imi sopteste sa continui sa merg cu aceeasi hotarare pe drumul deschis de Tine. Remarc insa si o alta voce care tipa strident parca pentru a ma soma sa incetez sa mai raspandesc lumina sufletului intr-o lume care imbratiseaza ambitia de a fi si nu ideea de a deveni... Si din nou intelepciunea Ta imi da putere, revarsandu-se in inima mea. Prin Tine aleg sa simt ca ma inalt in continuare spre o lume pe care nu o voi abandona niciodata, indiferent cat de mari vor fi incercarile sale. Dar orice zbor cunoaste si o oprire, asa ca sufletul meu ramane alaturi de cei care nu pot fi lasati in urma...
Iti multumesc pentru fiecare zi ce inca se ambitioneaza sa imi mai curga prin vene. Pentru fiecare privire transformata in fotografia vietii. Pentru fiecare discutie prin care gandurile capata sens. Pentru fiecare apus, fiindca stiu ca urmeaza victoria rasaritului. Pentru chipul frumos pe care omul il are, doar pentru ca Tu inca mai crezi in el.
Te visasem. Mi-ai spus sa nu ma tem si sa nu imi fac griji. Stateam tintuita in pat asemenea unui muribund, dar inca eram vie. Dar Tu nu venisei ca sa imi anunti sfarsitul, ci un nou Inceput. Imi era rusine de toate lucrurile ramase neterminate in viata mea, de tot ceea ce nu facusem asa cum ar fi trebuit, de toata durerea provocata de gesturile mele egoiste. Si m-ai imbratisat, stergandu-mi lacrimile cu privirea Ta blanda. Atunci am simtit forta discreta a ceea ce noi oamenii numeam iubire, insa era mai mult decat un sentiment. Si abia atunci am inteles mesajul Tau: trebuia sa mai raman pentru a continua sa fiu eu, cea care intelesem ca lucrurile nu pot fi abandonate atat de usor. Si ai plecat lasand in urma lumina Ta, ca semn ca intotdeauna ma vei sprijini.
Zbor ca sa ajung la Tine. Mi-e dor de senzatia aceea de apartenenta. Si am parte din nou de o revelatie. Cu cat ma ridic mai sus in cerul Tau, vederea mea capata o din ce in ce mai mare profunzime. Inteleg culorile lumii. Simt dorinta aceea colectiva de a fi mai buni, mai darnici si mai iubitori. Intuiesc privirile pline de speranta dar si de neajutorare, ale unor oameni carora eu le apartin. Imi privesc trupul. Este perfect si niciodata nu a fost mai frumos. Are acea stralucire pe care nu imi inchipuiam ca as putea sa o merit...
Totul este atat de deosebit. Si incep sa imi aduc aminte ca am mai trait aceste clipe. Poate intr-o alta viata sau poate in fiecare zi. In interiorul fiintei mele aud o voce slaba care imi sopteste sa continui sa merg cu aceeasi hotarare pe drumul deschis de Tine. Remarc insa si o alta voce care tipa strident parca pentru a ma soma sa incetez sa mai raspandesc lumina sufletului intr-o lume care imbratiseaza ambitia de a fi si nu ideea de a deveni... Si din nou intelepciunea Ta imi da putere, revarsandu-se in inima mea. Prin Tine aleg sa simt ca ma inalt in continuare spre o lume pe care nu o voi abandona niciodata, indiferent cat de mari vor fi incercarile sale. Dar orice zbor cunoaste si o oprire, asa ca sufletul meu ramane alaturi de cei care nu pot fi lasati in urma...
Iti multumesc pentru fiecare zi ce inca se ambitioneaza sa imi mai curga prin vene. Pentru fiecare privire transformata in fotografia vietii. Pentru fiecare discutie prin care gandurile capata sens. Pentru fiecare apus, fiindca stiu ca urmeaza victoria rasaritului. Pentru chipul frumos pe care omul il are, doar pentru ca Tu inca mai crezi in el.