Libertatea nu este un drept. Este o senzatie traita cu toata fiinta si nu doar de corpul tau, multumit ca se deplaseaza intr-un spatiu definit. As spune ca libertatea este pasul suprem pe care omul il face, atunci cand accepta ca idealul vietii sale inseamna mai mult decat autonomie sau independenta.
Este ca si cum acesta a strabatut galaxii, iar la sfarsit, ar fi nevoit sa compare aceasta experienta traita cu o plimbare in imprejurimile orasului. Desi esenta este aceeasi, ambele situatii referindu-se la o calatorie, difera amploarea universului explorat si intensitatea emotiilor.
Intr-o zi, am intalnit un om care isi folosea varsta, drept scut de aparare. Era ferm convins, de faptul ca istoricul vietii sale ii confera statutul de a da verdicte asupra capacitatii omenirii de a supravietui provocarilor vietii. Credea ca ceea ce traise constituia un privilegiu imposibil de obtinut de catre generatiile viitoare. Desi deceniile ii brazdasera cute adanci pe chip, inca mai avea aspectul unui copil mare, dublat poate si de lamentarile sale ca societatea este o cauza pierduta. Se simtea un om liber si plin de autoritate. Nu l-am contrazis, ci doar mi-am exprimat opinia.
Optimismul meu era justificat de frumusetea si iubirea unei societati, din care faceam parte cu totii si pe care de cele mai multe ori o blamam, ca niste novici carcotasi. Iar ochii acelui barbat, atat de plini de memoria unor evenimente marcante, au coborat in cele din urma, la acel nivel la care smerenia ar fi putut deveni urmatorul pas pe calea aflarii adevarului suprem.
Apoi imediat, o alta persoana mi-a multumit pentru sprijin. Simteam in apasarea cuvintelor sale, povara grea a celui care nu putea sa renunte la tendinta de a se regasi in actiunile si reactiile semenilor. Ceea ce altadata ma incanta, incepea sa ma ingrijoreze. Existasera suficiente situatii cand m-am complacut in jocul perfid al intrajutorarii, insa acesta nu era intotdeauna similar cu lectia daruirii, printr-o comunicare asertiva a intentiilor.
Incepeam sa realizez ca atunci cand accepti sa servesti o persoana, respectul fata de liberul arbitru al acesteia devine obiectivul principal prin care te asiguri ca nu ii lezezi libertatea celui de langa tine, transformand-o intr-o fiinta dependenta.
Tot in aceeasi zi, mi-am intalnit propria persoana. Eram multumita de bilantul clipelor traite la nivel experiential si desi asteptam o confirmare, aceasta intarzia sa apara. Ma simteam stingherita si trebuie sa recunosc faptul ca aceasta slabiciune mi-a coborat vibratia iubirii cu care reuseam de fiecare data sa ma motivez.
Si brusc, am constientizat ca eram singura raspunzatoare de fericirea mea, fiindca eram unica persoana care ar fi putut sa imi redea libertatea launtrica. Si sufletul meu a inceput din nou sa se inalte catre Cerul pe care desi il abandonasem, nu imi uitase atat de usor prezenta.
Puteam in sfarsit sa zbor in spatiul eteric al libertatii mele, lasand corpul sa se bucure de popasul sau in plan fizic. Si m-am ridicat pana la acea inaltime la care am simtit o bucurie nemarginita. Simteam in adancul inimii ca as fi putut sa raman acolo pentru totdeauna, admirand tabloul divin al unui nor alb si pufos.
Eram libera sa aleg fiinta in care mi-ar fi placut sa ma metamorfozez. Aveam aripi cu care puteam sa zbor pe culmile destinului omenirii. Ma simteam ca un pictor dornic sa surprinda trasaturile fine ale unei fiinte angelice.
Au fost clipe care nu se vor putea converti niciodata in dimensiunea temporala lumeasca, insa cu ajutorul carora am invatat din nou o lectie importanta a vietii mele pe Pamant: trebuia sa ma intorc si sa fiu eu, in continuare. Cei de langa mine aveau nevoie de aceasta taina a regasirii fiintei, prin descoperirea puterii transformatoare a libertatii launtrice.
Am zambit protector si am multumit responsabil acelui nor minunat. Si fiinta mea a fost binecuvantata de o energie subtila noua...