Ieri am crezut ca Universul este o minge cu care pot sa ma joc oricand. Si chiar asa a si fost. Oamenii erau mai frumosi. Natura raspandea culori mai luminoase. Eram o fiinta speciala venita pe Pamant pentru a raspandi pace si iubire. Eram unica si atat de ancorata in realitatea proprie incat aproape ca nu imi mai pasa de celalalt tu care tipa si se zbatea ca sa imi transmita un mesaj. Isi dorea sa iasa din temnita unde il izgonisem cu nonsalanta specifica invingatorului si sa ma avertizeze inca o data despre nesabuinta mea. Insa eram prea ocupata sa promit lumii ca o voi ajuta sa se transforme.
Azi nu mai este ieri. Tiparul mental al zilei trecute a devenit incompatibil cu cerintele prezentului. Incerc sa regasesc eul pe care il tineam ferecat, insa constat ca acesta a evadat intr-o clipa de neatentie. Abia acum imi dau seama ca singura persoana care ma amagise creandu-mi aura superficiala de invingator eram chiar eu, deghizata in propriul salvator.
Acum sunt eu. Te privesc cu durerea celui care esti chiar tu. Simt lacrimile cum ma impresoara cu gustul lor sarat. Parca as pluti alaturi de tine intr-un ocean de nefericire, iar apa nu ne mai injghite odata... Iar soarele, altadata prietenos, ne arde pe amandoi, nu pentru a ne pedepsi, ci parca pentru a topi acel invelis tare al nesabuintei noastre.
Ce vom face acum? Cum vom mai trai visul dulce al idelurilor noastre? Privirea mea se ascunde in privirea ta, fiindca este aceeasi. Mersul meu se impleticeste in pasii tai, prevestind infrangerea noastra. Nu mai am speranta si nu mai cred ca in mine. Am incetat sa mai lupt. Si in cele din urma imi accept caderea. Si simt pamantul, atat de rece si totusi atat de primitor... As putea ramane pentru totdeauna, in acea stare, cu impresia ca viata mea nu a reprezentat decat o trecere spre taramurile fara durere si suferinta. Incerc sa deschid ochii, insa nu reusesc. Corpul nu ma mai asculta, preferand aceasta letargia. Iar eu simt ca ma dezintegrez in tine. Unde esti? Dar tu ai plecat demult, probabil in alta fiinta care avea nevoie de mangaierea ta...
Soarele a apus, insa eu refuz sa ma ridic. Imi strng in gand eul prieten. Il implor sa ma ajute. Din nou plang. Am mai ramas doar eu. Nu stiu cat timp a trecut pana ce am inteles ca singuratatea imi daduse de fapt o lectie, provocandu-ma la o discutie cu eul meu. Am realizat tarziu ca ceea ce numeam solitudine nici macar nu exista. Avusesem in permanenta persoane langa mine care incercau sa ma smulga din starea aceasta nefireasca, insa eu le ignoram, abandonandu-le.
In cele din urma am putut sa deschid ochii. Poate am visat? Ma simt un alt om. O persoana care are curajul sa poarte o discutie cu sine insasi fara a-si da pedepse inutile. Realizez in sfarsit, cat de mult i-am ranit pe ceilalti, prin refuzul constant al sprijinului si prin comportamentul absent. Nu stiu daca maine va fi mai diferita decat azi. Incerc in timpul ramas sa-mi cer scuze tuturor celor care au crezut in fericirea mea si pe care eu i-am dezamagit inselandu-le asteptarile. Imi doresc sa fiu eu, cea care traieste in clipa de acum.
Azi nu mai este ieri. Tiparul mental al zilei trecute a devenit incompatibil cu cerintele prezentului. Incerc sa regasesc eul pe care il tineam ferecat, insa constat ca acesta a evadat intr-o clipa de neatentie. Abia acum imi dau seama ca singura persoana care ma amagise creandu-mi aura superficiala de invingator eram chiar eu, deghizata in propriul salvator.
Acum sunt eu. Te privesc cu durerea celui care esti chiar tu. Simt lacrimile cum ma impresoara cu gustul lor sarat. Parca as pluti alaturi de tine intr-un ocean de nefericire, iar apa nu ne mai injghite odata... Iar soarele, altadata prietenos, ne arde pe amandoi, nu pentru a ne pedepsi, ci parca pentru a topi acel invelis tare al nesabuintei noastre.
Ce vom face acum? Cum vom mai trai visul dulce al idelurilor noastre? Privirea mea se ascunde in privirea ta, fiindca este aceeasi. Mersul meu se impleticeste in pasii tai, prevestind infrangerea noastra. Nu mai am speranta si nu mai cred ca in mine. Am incetat sa mai lupt. Si in cele din urma imi accept caderea. Si simt pamantul, atat de rece si totusi atat de primitor... As putea ramane pentru totdeauna, in acea stare, cu impresia ca viata mea nu a reprezentat decat o trecere spre taramurile fara durere si suferinta. Incerc sa deschid ochii, insa nu reusesc. Corpul nu ma mai asculta, preferand aceasta letargia. Iar eu simt ca ma dezintegrez in tine. Unde esti? Dar tu ai plecat demult, probabil in alta fiinta care avea nevoie de mangaierea ta...
Soarele a apus, insa eu refuz sa ma ridic. Imi strng in gand eul prieten. Il implor sa ma ajute. Din nou plang. Am mai ramas doar eu. Nu stiu cat timp a trecut pana ce am inteles ca singuratatea imi daduse de fapt o lectie, provocandu-ma la o discutie cu eul meu. Am realizat tarziu ca ceea ce numeam solitudine nici macar nu exista. Avusesem in permanenta persoane langa mine care incercau sa ma smulga din starea aceasta nefireasca, insa eu le ignoram, abandonandu-le.
In cele din urma am putut sa deschid ochii. Poate am visat? Ma simt un alt om. O persoana care are curajul sa poarte o discutie cu sine insasi fara a-si da pedepse inutile. Realizez in sfarsit, cat de mult i-am ranit pe ceilalti, prin refuzul constant al sprijinului si prin comportamentul absent. Nu stiu daca maine va fi mai diferita decat azi. Incerc in timpul ramas sa-mi cer scuze tuturor celor care au crezut in fericirea mea si pe care eu i-am dezamagit inselandu-le asteptarile. Imi doresc sa fiu eu, cea care traieste in clipa de acum.