Iubirea este un calator tacut. La un moment dat observi ca te insoteste, insa nu ii dai atentie, convins fiind ca nu te va parasi. Tarziu, cand ai ajuns la capatul calatoriei, iti dai seama ca ea nu mai era de mult langa tine. Atunci te intristezi si cele mai sumbre ganduri iti reduc dimensiunea fiintei pana la acel nivel la care te declari singurul vinovat in "jocul de-a doi".
Opreste-te macar o clipa si priveste inapoi. Vei vedea stralucirea soarelui care iti indeamna inima la confesiune, cum o inconjoara cu blandete, imprumutandu-i din caldura sa. Apoi priveste faptura de langa tine. Observa-i miscarile si studiaza-i atent gesturile. Treptat vei realiza ca fiinta acea stranie merge in acelasi ritm cu tine, straduindu-se sa-ti calce cu un devotament altruist umbra. Probabil ca de aceea nici nu ai remarcat-o, fiind prea preocupat de dezvoltarea personala si nicidecum de completarea ta prin acceptarea hazardului provocator al iubirii. Asadar, mi-ai ascultat indemnul si te-ai oprit...
Acum, respira cu toata puterea cu care viata te-a inzestrat, cu toata increderea ca lumea nu este o suma de deziluzii si cu toata speranta ca poti sa intinzi o mana calatorului tacut de langa tine si sa il ajuti sa se ridice discret dar sigur, in sufletul tau. Nu te mai teme si lasa-te sedus de mireasma fina a florilor de camp ce iti insotesc drumul.
Alunga ezitarea in planul altui orizont. La ce bun sa te temi si sa refuzi sa inaintezi, doar pentru ca popasul din acel moment iti creaza o siguranta aparenta? Observi raul care curge, croindu-si drum chiar si printre cele mai aspre pietre? Simti hotararea cu care inainteaza catre sursa? Sapa cu determinare in tine si gaseste curajul de a merge mai departe, alaturi de tine - cel regasit si acea fiinta minunata - completarea perfecta a ta.
S-a intunecat. Acum stelele ne lumineaza calea. Inca merg in urma ta, iar pasii tai iti tradeaza in continuare sovaiala. Nu numai ca esti tacut si framantat de ganduri chinuitoare, dar si privirea ta pare pierduta in adancimea neagra a noptii... Sa te strig mai tare? Cum as putea sa te imbratisez fara sa iti opresc mersul lipsit de orientare? Cum sa iti arat ca te iubesc fara sa te abat de la calea aleasa? Cum sa iti arat frumusetile lumii fara sa iti lezez propriul sistem de valori? Cum sa mai fiu eu daca tu continui sa te indoiesti de prezenta mea?
Poate ca la un moment dat drumurile noastre se vor separa. Aceasta nu inseamna neaparat ca nu am reusit sa ne unim destinele in calatoria vietii. O voce care ne arbitreaza sperantele imi sopteste insa, ca pasii nostri chiar daca se vor desparti, vor ramane uniti de acelasi crez: iubirea. Si chiar daca nu ne vom mai vedea, ne vom simti privirile acolo unde intensitatea este perceputa ca o fina atingere: in sufletele noastre, atat de incercata de frica singuratatii.
O caldura imi cuprinde protector fiinta, iar bratele mele renunta la inertie pentru a invata o miscare noua. Nu este o ruga si nici un semn de supunere unui destin potrivnic, ci doar un gest simplu si uman. Sunt doi oameni care au avut curajul sa se regaseasca, fara sa mai astepte, acceptat in cele din urma ca menirea lor este de a calatori impreuna pe acelasi drum.
Opreste-te macar o clipa si priveste inapoi. Vei vedea stralucirea soarelui care iti indeamna inima la confesiune, cum o inconjoara cu blandete, imprumutandu-i din caldura sa. Apoi priveste faptura de langa tine. Observa-i miscarile si studiaza-i atent gesturile. Treptat vei realiza ca fiinta acea stranie merge in acelasi ritm cu tine, straduindu-se sa-ti calce cu un devotament altruist umbra. Probabil ca de aceea nici nu ai remarcat-o, fiind prea preocupat de dezvoltarea personala si nicidecum de completarea ta prin acceptarea hazardului provocator al iubirii. Asadar, mi-ai ascultat indemnul si te-ai oprit...
Acum, respira cu toata puterea cu care viata te-a inzestrat, cu toata increderea ca lumea nu este o suma de deziluzii si cu toata speranta ca poti sa intinzi o mana calatorului tacut de langa tine si sa il ajuti sa se ridice discret dar sigur, in sufletul tau. Nu te mai teme si lasa-te sedus de mireasma fina a florilor de camp ce iti insotesc drumul.
Alunga ezitarea in planul altui orizont. La ce bun sa te temi si sa refuzi sa inaintezi, doar pentru ca popasul din acel moment iti creaza o siguranta aparenta? Observi raul care curge, croindu-si drum chiar si printre cele mai aspre pietre? Simti hotararea cu care inainteaza catre sursa? Sapa cu determinare in tine si gaseste curajul de a merge mai departe, alaturi de tine - cel regasit si acea fiinta minunata - completarea perfecta a ta.
S-a intunecat. Acum stelele ne lumineaza calea. Inca merg in urma ta, iar pasii tai iti tradeaza in continuare sovaiala. Nu numai ca esti tacut si framantat de ganduri chinuitoare, dar si privirea ta pare pierduta in adancimea neagra a noptii... Sa te strig mai tare? Cum as putea sa te imbratisez fara sa iti opresc mersul lipsit de orientare? Cum sa iti arat ca te iubesc fara sa te abat de la calea aleasa? Cum sa iti arat frumusetile lumii fara sa iti lezez propriul sistem de valori? Cum sa mai fiu eu daca tu continui sa te indoiesti de prezenta mea?
Poate ca la un moment dat drumurile noastre se vor separa. Aceasta nu inseamna neaparat ca nu am reusit sa ne unim destinele in calatoria vietii. O voce care ne arbitreaza sperantele imi sopteste insa, ca pasii nostri chiar daca se vor desparti, vor ramane uniti de acelasi crez: iubirea. Si chiar daca nu ne vom mai vedea, ne vom simti privirile acolo unde intensitatea este perceputa ca o fina atingere: in sufletele noastre, atat de incercata de frica singuratatii.
O caldura imi cuprinde protector fiinta, iar bratele mele renunta la inertie pentru a invata o miscare noua. Nu este o ruga si nici un semn de supunere unui destin potrivnic, ci doar un gest simplu si uman. Sunt doi oameni care au avut curajul sa se regaseasca, fara sa mai astepte, acceptat in cele din urma ca menirea lor este de a calatori impreuna pe acelasi drum.