Drumul catre suflet

Sursa fotografie: Pixabay Cat de singuri trebuie sa fim ca sa ne simtim intensitatea vietii? La ce nivel trebuie sa ajungem in jocul meschin al depresiei ca sa realizam ca cel care fixase regulile tristetii noastre disparuse, satul de monotonia cu care ne tratam nepasarea. Am fost parasiti de oameni sau abandonati chiar de umbra celor care inca ne poarta numele? Sunt intrebari la care toata viata trebuie sa ne raspundem. Uneori doar pentru a gasi motive de a mai face pasi suplimentari pe drumul vietii. Alteori, doar pentru a lasa timpul sa ne acopere usor cu voalul lectiilor sale. Dar nu avem puterea sa ne elaboram propria recenzie. De fapt, ochii mintii si-au pierdut de mult agilitatea de a mai scana fisurile sufletului si de a raporta inimii  semnalele deteriorarii esentei interioare. Acum acestia stau pironiti in acelasi punct straniu,  refuzand sa inteleaga ca singuratatea nu este decat un pretext subtil pe care soarta ni-l pune la dispozitie pentru a te propulsa ...

Ai crezut ca poti sa fii un luptator, insa ai cazut in groapa deziluziilor si a minciunilor. Nici nu mai constientizezi pulsul slab care inca se ambitioneaza sa iti brazdeze venele transparente de propria slabiciune. Ceea ce se mai zbate in carcasa trupului tau nu-i decat o urma a unui suflet supus renuntarii. Credeai ca poti sa schimbi o lume ce nu iti va apartine niciodata. Cate vieti iti vor mai trebui ca sa intelegi ca cel ce are nevoie de transformare esti chiar tu, biet eu al fiintei mele? Si iata-ne reuniti intr-un moment de sinceritate, cand ne-am dori sa fim ascultati, asemeni celor care au curajul sa se destainuie in fata unor necunoscuti uniti de aceleasi patimi... Ingrijorarea ce iti crispeza chipul inca ma mai intreaba unde este cercul celor asemeni tie. Acel imbold pe care tu nu il simti exista, insa nu il poti vedea. Abia il percep eu, ca pe o urma fina a unui crez cu  care ma nascusem, dar pe care il abandonasem pe masura ce sabloanele vietii incercau sa ma calibr...

De ce iti fixezi limite? Nu iti dai seama ca te strivesti singur cu rigiditatea gandirii tale? De ce refuzi sa-ti descatusezi adevarul fiintei tale, supunandu-te unei rigori pe care altii nici nu o inteleg? Pana cand iti vei lasa prizonier sufletul acelui calau care inca iti mai poarta numele? Pana cand vei refuza sa respiri aerul libertatii tale? Cat de departe este momentul in care o sa iti aud strigatul ascutit de bucurie si de mirare, ca si cum te-ai fi nascut din nou intr-o lume din care ai indepartat incertitudinile? Da, am numai intrebari pentru tine. Si chiar daca se inlantuie in asemanarea lor, stiu ca te dor, asemenea unor cutite care iti strapung incet dar sigur straturile adanci ale gandirii tale. Vreau sa ajung la tine, la cel ce esti cu adevarat. Stiu ca poti. Suna banal, vei spune. Sau poate ca satul de acest cliseu verbal, vei incepe o revolutie a sufletului tau. Parca imi si inchipui cum vei adopta o figura atat de serioasa, incat ridurile din zona fruntii iti vor ...

Am avut un vis. Eram pe un camp pustiu. Si nici un semn de reper ca m-as afla in aceasta viata, nicio o speranta ca va urma realitatea traita. Doar eu, tintuita intr-un spatiu imens, a carei departare era conturata de un cer rosiatic. Doar eu si gandurile mele, ca intr-un proces al constiintei la care participau doar franturile unui suflet aflat intr-o vesnica cautare... Si daca ceea ce simteam cu o spaima muritorului nu era decat o plasmuire a imaginatiei mele, rapusa de prea multa oboseala, un simplu semnal de avertizare a unor vremuri ce urmau sa vina daca mai refuzam sa imi ascult vocea interioara? Si totusi nu era o situatie chiar atat de nefavorabila, chiar daca eram insotita doar de pustietatea propriilor asteptari. Si cerul s-a deschis, exact in momentul in care eram hotarata sa imi abandonez credinta. Am putut sa zaresc o noua lume, desi in continuare nicio fiinta nu imi forta agilitatea retinei. Sunt sigura ca daca m-ai fi insotit nu ai fi observat nimic, probabil doar pe...

Esti un vehicul, gonind pe autostrada vietii cu o viteza nebuna. De ce sa iti alegi un drum laturalnic, cand mintea iti ordona sa alergi cu viteza la care sufletul nu poate tine ritmul? Iar tu o asculti orbeste, nepasandu-ti de ceea ce vocea interioara iti sopteste, asemenea unui computer de bord uneori prea silentios pentru ca tu sa ii intelegi semnificatia avertismentelor. Si timpul trece, atat de repede incat nu ai apucat sa te plictisesti, multumindu-te doar cu satisfactia ca ai ajuns in siguranta la destinatia ceruta. Apoi te prabusesti, rapus de o o oboseala ciudata. Pleoapele ti se inchid ermetic iar sigiliul lor par a fi un blestem al unei alte fiinte care a ignorat legile naturii si a crezut ca poate alerga mai repede decat vantul... Te inseli, biet om calator pe drumuri necunoscute. Nu ai fost pedepsit de soarta, ci doar inca nu ti-ai inteles lectia. Viata ta inca mai se abate de linearitatea sa, osciland intre doua trasee: cel al orbitorului lumesc in care lumina doar te i...

Doua persoane si un singur spatiu, cel al iubirii lor, creat din dorinta de a se imbratisa, ca dovada ca sentimentele  nu pot fi strivite de realitatea banala a unei vieti comune. Doua destine si un singur crez si anume ca drumurile lor, in paralelismul creat de ironia vietii, se vor uni candva, intr-o singura linie al carei traseu va duce catre stelele unei iubiri ce isi astepta in tacerea intelepciunii, momentul sau. Doua suflete si acelasi vortex al gandurilor, pe unde ele patrund atunci cand incertitudinile dau tarcoale, ispitandu-le sa isi abandoneze istoria vietilor traite in doi. Doua inimi care bat in acelasi ritm cu iubirea lor, chiar daca cei din jur nici nu intuiesc forta uriasa care le determina sa isi ascunda intensitatea trairilor sub o masca rece de indiferenta. Doua cantece, a caror linie melodica este aceeasi, fiindca isi are filonul in iubirea pura, ale carei radacini se intalnesc in secret in pamantul roditor al sperantei. Aceasta este iubirea, a carei ...

Continua sa mergi. Nu te opri. Drumul tau nu se sfarseste la orice popas. Continua sa respiri. Nu refuza aerul. Viata ta nu se sfarseste cand simti ca te sufoci. Continua sa speri. Nu iti bloca sansele. Idealurile tale nu sunt atat de fragile. Continua sa zambesti. Nu deveni indiferent. Chipul tau nu este o masca a nepasarii. Continua sa iubesti. Nu iti fereca inima. Dragostea ta nu este un mesaj lipsit de importanta. Continua sa servesti. Nu te ascunde sub masca egoismului. Daruirea ta nu este o moneda de schimb. Continua sa fii tu insuti. Nu iti anula fiinta in valtoarea lumii. Lumina ta nu poate fi o stea cazatoare. Lumina ta se hraneste cu daruirea ta, dragostea ta, chipul tau, idealurile tale, viata ta si drumul tau. Toate acestea  sunt mai importante decat tu refuzi sa crezi, fiindca iti definesc amprenta existentiala. Si chiar daca nu mai simti rasuflarea blanda a increderii continua sa fii tu insuti, servind, iubind, zambind, sperand, respirand si mergand. A...