Esti un vehicul, gonind pe autostrada vietii cu o viteza nebuna. De ce sa iti alegi un drum laturalnic, cand mintea iti ordona sa alergi cu viteza la care sufletul nu poate tine ritmul? Iar tu o asculti orbeste, nepasandu-ti de ceea ce vocea interioara iti sopteste, asemenea unui computer de bord uneori prea silentios pentru ca tu sa ii intelegi semnificatia avertismentelor. Si timpul trece, atat de repede incat nu ai apucat sa te plictisesti, multumindu-te doar cu satisfactia ca ai ajuns in siguranta la destinatia ceruta. Apoi te prabusesti, rapus de o o oboseala ciudata. Pleoapele ti se inchid ermetic iar sigiliul lor par a fi un blestem al unei alte fiinte care a ignorat legile naturii si a crezut ca poate alerga mai repede decat vantul...
Te inseli, biet om calator pe drumuri necunoscute. Nu ai fost pedepsit de soarta, ci doar inca nu ti-ai inteles lectia. Viata ta inca mai se abate de linearitatea sa, osciland intre doua trasee: cel al orbitorului lumesc in care lumina doar te inconjoara cu acea stralucitoare si cel al protectorului sufletesc, atat de tacut incat ar trebui sa ii surprinzi prezenta doar cu coada ochiului... Insa tu esti prea preocupat sa sfidezi trecutul, sa iti renegi vietile trecute. Iti doresti sa fii doar tu, fiinta de acum, un pion care sa oscileze pe tabla vietii, fara sa ii pese de consecintele acesteia asupra trairilor din viitorul altor existente.
Si chiar daca te ambitionezi sa te focusezi pe o singura senzatie, drumul tau refuza sa te abandoneze, incurajandu-te sa-i urmaresti sensul de mers. Curiozitatea ta insa nu poate fi tintuita, fiindca privirea inca iti este zglobie. Observi ca desi in fata ta se afla si alti participanti la cursa vietii, vehiculul tau creaza propria umbra. Uneori mai stearsa, atunci cand soarele se odhneste printre nori si alteori atat de evidenta, incat parca si-ar striga disperarea unei revelatii pe care tu refuzi sa o lasi sa iti patrunda in sufletul impietrit de prea mult concret. Si brusc, tot universul tau pare ca se clatina in fata unei teorii simple...Sa fie viata cauza pentru care tu nu ai reusit sa intelegi efectele faptelor tale? Sau lumea este atat de oarba in nonsalanta sa, incat nu isi doreste decat sa ajunga cat mai repede la destinatie, neglijand latura experientiala si sansa de a-si deschide sufletul si catre alte taramuri, mai inalte decat idelurile sale decazute?
Revin la drumul tau. Si eu ca si tine, sunt doar un simplu om, nimic mai adevarat. Chiar daca ai pornit deja, nu te teme, fiindca orice directie este corecta. De fapt, ceea ce ne ajuta sa ne intelegem logica destinatiei este tocmai curajul nostru de a nu ne abandona deciziile si de a nu ne lasa sedusi de plansul dulce si linistitor ale esecurilor. Opreste-te pentru o clipa. Poti face acest lucru in mod diferit. Fie sa stationezi cu vehiculul tau intr-un scurt popas, in care sa-i urmaresti pe ceilalti, sa le observi determinarea dar si disperarea cu care nu se abat de la drum, ca niste rachete, care inca nu stiu ca la un moment dat se vor dezintegra, indiferent de viteza acestora. Fie sa continui sa mergi si sa "trisezi", abatandu-ti privirea catre cer. Vei observa ca in niciun caz nu esti singur. In prima situatie vei constata ca apartii unei multimi cu un ideal comun, iar in al doilea caz, te vei simti parte dintr-un intreg, niciodata singur sau abandonat pe cararea vietii. Numeste simplu cele doua abordari "dorinta" si "credinta" si transpune-le imaginar in doua vieti. Observi paralelismul dintre ele? Este ca si cum drumul nostru urmareste intotdeauna linia orizontului cerului, iar soarele ne mangaie calatoria, cu speranta ca noi ii vom folosi caldura pentru a ne alimenta sufletele cu energia intelepciunii permanentei fiintei noastre...
Vieti paralele si totusi unite de aceeasi forta, a determinarii de a ne depasi conditia de simpli calatori.
Te inseli, biet om calator pe drumuri necunoscute. Nu ai fost pedepsit de soarta, ci doar inca nu ti-ai inteles lectia. Viata ta inca mai se abate de linearitatea sa, osciland intre doua trasee: cel al orbitorului lumesc in care lumina doar te inconjoara cu acea stralucitoare si cel al protectorului sufletesc, atat de tacut incat ar trebui sa ii surprinzi prezenta doar cu coada ochiului... Insa tu esti prea preocupat sa sfidezi trecutul, sa iti renegi vietile trecute. Iti doresti sa fii doar tu, fiinta de acum, un pion care sa oscileze pe tabla vietii, fara sa ii pese de consecintele acesteia asupra trairilor din viitorul altor existente.
Si chiar daca te ambitionezi sa te focusezi pe o singura senzatie, drumul tau refuza sa te abandoneze, incurajandu-te sa-i urmaresti sensul de mers. Curiozitatea ta insa nu poate fi tintuita, fiindca privirea inca iti este zglobie. Observi ca desi in fata ta se afla si alti participanti la cursa vietii, vehiculul tau creaza propria umbra. Uneori mai stearsa, atunci cand soarele se odhneste printre nori si alteori atat de evidenta, incat parca si-ar striga disperarea unei revelatii pe care tu refuzi sa o lasi sa iti patrunda in sufletul impietrit de prea mult concret. Si brusc, tot universul tau pare ca se clatina in fata unei teorii simple...Sa fie viata cauza pentru care tu nu ai reusit sa intelegi efectele faptelor tale? Sau lumea este atat de oarba in nonsalanta sa, incat nu isi doreste decat sa ajunga cat mai repede la destinatie, neglijand latura experientiala si sansa de a-si deschide sufletul si catre alte taramuri, mai inalte decat idelurile sale decazute?
Revin la drumul tau. Si eu ca si tine, sunt doar un simplu om, nimic mai adevarat. Chiar daca ai pornit deja, nu te teme, fiindca orice directie este corecta. De fapt, ceea ce ne ajuta sa ne intelegem logica destinatiei este tocmai curajul nostru de a nu ne abandona deciziile si de a nu ne lasa sedusi de plansul dulce si linistitor ale esecurilor. Opreste-te pentru o clipa. Poti face acest lucru in mod diferit. Fie sa stationezi cu vehiculul tau intr-un scurt popas, in care sa-i urmaresti pe ceilalti, sa le observi determinarea dar si disperarea cu care nu se abat de la drum, ca niste rachete, care inca nu stiu ca la un moment dat se vor dezintegra, indiferent de viteza acestora. Fie sa continui sa mergi si sa "trisezi", abatandu-ti privirea catre cer. Vei observa ca in niciun caz nu esti singur. In prima situatie vei constata ca apartii unei multimi cu un ideal comun, iar in al doilea caz, te vei simti parte dintr-un intreg, niciodata singur sau abandonat pe cararea vietii. Numeste simplu cele doua abordari "dorinta" si "credinta" si transpune-le imaginar in doua vieti. Observi paralelismul dintre ele? Este ca si cum drumul nostru urmareste intotdeauna linia orizontului cerului, iar soarele ne mangaie calatoria, cu speranta ca noi ii vom folosi caldura pentru a ne alimenta sufletele cu energia intelepciunii permanentei fiintei noastre...
Vieti paralele si totusi unite de aceeasi forta, a determinarii de a ne depasi conditia de simpli calatori.