De ce iti fixezi limite? Nu iti dai seama ca te strivesti singur cu rigiditatea gandirii tale? De ce refuzi sa-ti descatusezi adevarul fiintei tale, supunandu-te unei rigori pe care altii nici nu o inteleg? Pana cand iti vei lasa prizonier sufletul acelui calau care inca iti mai poarta numele? Pana cand vei refuza sa respiri aerul libertatii tale? Cat de departe este momentul in care o sa iti aud strigatul ascutit de bucurie si de mirare, ca si cum te-ai fi nascut din nou intr-o lume din care ai indepartat incertitudinile?
Da, am numai intrebari pentru tine. Si chiar daca se inlantuie in asemanarea lor, stiu ca te dor, asemenea unor cutite care iti strapung incet dar sigur straturile adanci ale gandirii tale. Vreau sa ajung la tine, la cel ce esti cu adevarat.
Stiu ca poti. Suna banal, vei spune. Sau poate ca satul de acest cliseu verbal, vei incepe o revolutie a sufletului tau. Parca imi si inchipui cum vei adopta o figura atat de serioasa, incat ridurile din zona fruntii iti vor trada concentrarea prematura. Apoi vei face un pact cu tine insuti in care iti vei promite ca vei renunta la toate acele tipare superficiale de viata. Ai mai facut acest lucru de atatea ori... Nici nu imi amintesc sirul de tentative de a fi un alt om. Insa mi-au ramas intiparite, de parca as fi fost blestemata sa le traiesc aievea, clipele in care tu ai decazut, de fiecare data cu o treapta mai jos pe scara constiintei tale.
Ce ar trebui sa faci? Ma intrebi acum fara cuvinte. Sunt atat de fidela felului tau de a fi... Sa fim oare flacarile gemene ale aceluiasi crez ca omenirea poate sa fie mai buna fiindca superioritatea sa nu se sprijina in achizitii sau in cuceriri, ci este hranita de dorinta de a-si deschide inima spre iubire? Si daca aceasta este misiunea mea, sunt intr-adevar intr-o serioasa dilema. Am nevoie de incurajarea ta. Te rog sopteste-mi: "Stiu ca poti."
Imi este dor de inceputuri. De acele vremuri care nu asteapta decat un semn discret din partea noastra pentru a rasari cu putere. Dar cum sa pot sa le rog sa ni se dezvaluie in toata puritatea lor daca noi inca ne mai cautam consensul unei existente umane? Unde gresim sau mai precis unde s-a pierdut elixirul magic ce ne permitea sa ne recapatam curajul de a lupta cu propriile frici? Ce ne lipseste ca sa renuntam la tot ce ne apasa si sa ne continuam drumul usurati de povara nefolositorului? Cum sa ne observam esenta sufletului nostru? Sunt intrebarile noastre, intr-o lume care refuza sa ne raspunda, probabil ca o pedeapsa a renegarii sale de catre noi toti, cei care am creat-o dupa alt chip si alta asemanare.
Stiu ca poti si mai stiu ca pot si eu. Putem sa recladim caramida cu caramida o constructie simpla dar frumoasa, a sperantei si iubirii inocente. Cum? Incepand chiar de azi, din acest moment. Refuzand sa ne mai pacalim sentimentele. Servind tuturor celor care au nevoie de noi. Fiind atenti la orice semnal care vine din natura. Ignorand strigatele sirete ale celor care vor sa ne abata de la misiunea noastra. Cinstind fiecare forma de viata printr-o atingere, printr-un cuvant sau printr-o privire plina de dragoste. Si chiar daca ne va fi greu la inceput, timpul ne va invata lectia neinfricarii, fiindca orice minut al vietii este important.
Stiu ca poti. Ia-ma de mana si hai sa redescoperim in valtoarea lumii maretia Universului.
Da, am numai intrebari pentru tine. Si chiar daca se inlantuie in asemanarea lor, stiu ca te dor, asemenea unor cutite care iti strapung incet dar sigur straturile adanci ale gandirii tale. Vreau sa ajung la tine, la cel ce esti cu adevarat.
Stiu ca poti. Suna banal, vei spune. Sau poate ca satul de acest cliseu verbal, vei incepe o revolutie a sufletului tau. Parca imi si inchipui cum vei adopta o figura atat de serioasa, incat ridurile din zona fruntii iti vor trada concentrarea prematura. Apoi vei face un pact cu tine insuti in care iti vei promite ca vei renunta la toate acele tipare superficiale de viata. Ai mai facut acest lucru de atatea ori... Nici nu imi amintesc sirul de tentative de a fi un alt om. Insa mi-au ramas intiparite, de parca as fi fost blestemata sa le traiesc aievea, clipele in care tu ai decazut, de fiecare data cu o treapta mai jos pe scara constiintei tale.
Ce ar trebui sa faci? Ma intrebi acum fara cuvinte. Sunt atat de fidela felului tau de a fi... Sa fim oare flacarile gemene ale aceluiasi crez ca omenirea poate sa fie mai buna fiindca superioritatea sa nu se sprijina in achizitii sau in cuceriri, ci este hranita de dorinta de a-si deschide inima spre iubire? Si daca aceasta este misiunea mea, sunt intr-adevar intr-o serioasa dilema. Am nevoie de incurajarea ta. Te rog sopteste-mi: "Stiu ca poti."
Imi este dor de inceputuri. De acele vremuri care nu asteapta decat un semn discret din partea noastra pentru a rasari cu putere. Dar cum sa pot sa le rog sa ni se dezvaluie in toata puritatea lor daca noi inca ne mai cautam consensul unei existente umane? Unde gresim sau mai precis unde s-a pierdut elixirul magic ce ne permitea sa ne recapatam curajul de a lupta cu propriile frici? Ce ne lipseste ca sa renuntam la tot ce ne apasa si sa ne continuam drumul usurati de povara nefolositorului? Cum sa ne observam esenta sufletului nostru? Sunt intrebarile noastre, intr-o lume care refuza sa ne raspunda, probabil ca o pedeapsa a renegarii sale de catre noi toti, cei care am creat-o dupa alt chip si alta asemanare.
Stiu ca poti si mai stiu ca pot si eu. Putem sa recladim caramida cu caramida o constructie simpla dar frumoasa, a sperantei si iubirii inocente. Cum? Incepand chiar de azi, din acest moment. Refuzand sa ne mai pacalim sentimentele. Servind tuturor celor care au nevoie de noi. Fiind atenti la orice semnal care vine din natura. Ignorand strigatele sirete ale celor care vor sa ne abata de la misiunea noastra. Cinstind fiecare forma de viata printr-o atingere, printr-un cuvant sau printr-o privire plina de dragoste. Si chiar daca ne va fi greu la inceput, timpul ne va invata lectia neinfricarii, fiindca orice minut al vietii este important.
Stiu ca poti. Ia-ma de mana si hai sa redescoperim in valtoarea lumii maretia Universului.