Ai crezut ca poti sa fii un luptator, insa ai cazut in groapa deziluziilor si a minciunilor. Nici nu mai constientizezi pulsul slab care inca se ambitioneaza sa iti brazdeze venele transparente de propria slabiciune. Ceea ce se mai zbate in carcasa trupului tau nu-i decat o urma a unui suflet supus renuntarii. Credeai ca poti sa schimbi o lume ce nu iti va apartine niciodata. Cate vieti iti vor mai trebui ca sa intelegi ca cel ce are nevoie de transformare esti chiar tu, biet eu al fiintei mele?
Si iata-ne reuniti intr-un moment de sinceritate, cand ne-am dori sa fim ascultati, asemeni celor care au curajul sa se destainuie in fata unor necunoscuti uniti de aceleasi patimi... Ingrijorarea ce iti crispeza chipul inca ma mai intreaba unde este cercul celor asemeni tie. Acel imbold pe care tu nu il simti exista, insa nu il poti vedea. Abia il percep eu, ca pe o urma fina a unui crez cu care ma nascusem, dar pe care il abandonasem pe masura ce sabloanele vietii incercau sa ma calibreze dupa standardul omului perfect.
Sunt pregatita sa te infrunt. Ma entuziasmeaza momentul pierderii reciproce a acestei lupte. Poate pentru ca nu mai suportam acest compromis al convietuirii noastre. Tu, un biet muribund care nu are curajul sa cersesca vindecarea. Eu, o simpla straina ce refuza apropierea de sursa istoriei sale. O sa vin langa tine...
Acum suntem atat de apropiati unul de altul, incat iti aud glasul tremurat al vocii, de parca surditate mea era doar o inchipuire a unei minti ratacite in tenebrele unei civilizatii condamnate la superficialiate. Si desi corpurile noastre nu se ating, spatiul dintre ele creaza un vortex al sperantei ca privirile noastre vor da aceeasi insemnatate imaginii vietii...
Oare de ce in cadere, densitatile noastre au devenit atat de diferite in incompatibilitatea lor? Eu am continuat sa ma afund in misterul lumii. Tu te-ai prabusit pana la acea dimensiune care te-a propulsat in spatiul intermediar in care te zbati acum, in incercarea de a ma determina sa te salvez pentru a ma salva. Eu am acceptat sa imi masor realizarile utilizand cuvinte sterpe si inchizand-mi fiinta in cercul stramt al realizarilor lipsite de certitudinea timpului. Iar tu te-ai consolat cu credinta inaltarii noastre la acel nivel care se contopeste cu iubirea eterna.
Nu stiu daca tu ai observat azi cerul. Eu da. Mi-am facut un obicei in a-mi ridica privirea catre acesta si a-l ruga sa imi fie propriul confident. Si astazi, momentul meu de sinceritate a fost rasplatit, in abordarea unui om sau a fost binecuvantat cu un semn, daca am accepta ca limbajul nostru comun apartine de fapt unei divinitati regasite. Din uriasii nori razbateau cu putere trei raze uriase de lumina unite in acelasi punct nevazut al sperantei ca ne vom reintalni in splendoarea unicitatii noastre.
Eu si tu suntem aceeasi fiinta. Acesta este momentul de sinceritate de la care timpul nostru ar trebui sa curga. Fiecare din noi suntem cate o aripa a unui suflet atat de usor in puritatea sa, incat poate sa zboare pana in acel loc in care Lumina exista doar pentru a ne incalzi trupurile obosite de jocul abandonarii de sine.
Si iata-ne reuniti intr-un moment de sinceritate, cand ne-am dori sa fim ascultati, asemeni celor care au curajul sa se destainuie in fata unor necunoscuti uniti de aceleasi patimi... Ingrijorarea ce iti crispeza chipul inca ma mai intreaba unde este cercul celor asemeni tie. Acel imbold pe care tu nu il simti exista, insa nu il poti vedea. Abia il percep eu, ca pe o urma fina a unui crez cu care ma nascusem, dar pe care il abandonasem pe masura ce sabloanele vietii incercau sa ma calibreze dupa standardul omului perfect.
Sunt pregatita sa te infrunt. Ma entuziasmeaza momentul pierderii reciproce a acestei lupte. Poate pentru ca nu mai suportam acest compromis al convietuirii noastre. Tu, un biet muribund care nu are curajul sa cersesca vindecarea. Eu, o simpla straina ce refuza apropierea de sursa istoriei sale. O sa vin langa tine...
Acum suntem atat de apropiati unul de altul, incat iti aud glasul tremurat al vocii, de parca surditate mea era doar o inchipuire a unei minti ratacite in tenebrele unei civilizatii condamnate la superficialiate. Si desi corpurile noastre nu se ating, spatiul dintre ele creaza un vortex al sperantei ca privirile noastre vor da aceeasi insemnatate imaginii vietii...
Oare de ce in cadere, densitatile noastre au devenit atat de diferite in incompatibilitatea lor? Eu am continuat sa ma afund in misterul lumii. Tu te-ai prabusit pana la acea dimensiune care te-a propulsat in spatiul intermediar in care te zbati acum, in incercarea de a ma determina sa te salvez pentru a ma salva. Eu am acceptat sa imi masor realizarile utilizand cuvinte sterpe si inchizand-mi fiinta in cercul stramt al realizarilor lipsite de certitudinea timpului. Iar tu te-ai consolat cu credinta inaltarii noastre la acel nivel care se contopeste cu iubirea eterna.
Nu stiu daca tu ai observat azi cerul. Eu da. Mi-am facut un obicei in a-mi ridica privirea catre acesta si a-l ruga sa imi fie propriul confident. Si astazi, momentul meu de sinceritate a fost rasplatit, in abordarea unui om sau a fost binecuvantat cu un semn, daca am accepta ca limbajul nostru comun apartine de fapt unei divinitati regasite. Din uriasii nori razbateau cu putere trei raze uriase de lumina unite in acelasi punct nevazut al sperantei ca ne vom reintalni in splendoarea unicitatii noastre.
Eu si tu suntem aceeasi fiinta. Acesta este momentul de sinceritate de la care timpul nostru ar trebui sa curga. Fiecare din noi suntem cate o aripa a unui suflet atat de usor in puritatea sa, incat poate sa zboare pana in acel loc in care Lumina exista doar pentru a ne incalzi trupurile obosite de jocul abandonarii de sine.