Am avut un vis. Eram pe un camp pustiu. Si nici un semn de reper ca m-as afla in aceasta viata, nicio o speranta ca va urma realitatea traita. Doar eu, tintuita intr-un spatiu imens, a carei departare era conturata de un cer rosiatic. Doar eu si gandurile mele, ca intr-un proces al constiintei la care participau doar franturile unui suflet aflat intr-o vesnica cautare...
Si daca ceea ce simteam cu o spaima muritorului nu era decat o plasmuire a imaginatiei mele, rapusa de prea multa oboseala, un simplu semnal de avertizare a unor vremuri ce urmau sa vina daca mai refuzam sa imi ascult vocea interioara? Si totusi nu era o situatie chiar atat de nefavorabila, chiar daca eram insotita doar de pustietatea propriilor asteptari.
Si cerul s-a deschis, exact in momentul in care eram hotarata sa imi abandonez credinta. Am putut sa zaresc o noua lume, desi in continuare nicio fiinta nu imi forta agilitatea retinei. Sunt sigura ca daca m-ai fi insotit nu ai fi observat nimic, probabil doar pe mine cu privirea atintita spre cer, ca intr-o vraja ce isi dorea sa se transforme intr-o ruga. Iar Cerul mi-a aratat in marinimia jocului sau de umbre stranii, un nou Univers.
Existasera atatea momente in care desi nu ma aflam atat de singura ca acum, simteam cum sufletul meu se scurge pe o fanta imaginara a regretelor si temerilor. De ce m-as mai indoi de aceste clipe ale sinceritatii in care Cineva si-a propus sa imi ofere posibilitatea de a-mi remodela asteptarile dupa tiparul initial al nasterii mele? Cat de departe pot sa privesc acum? Atat de adanc, incat imi simt abisul sufletului zbatandu-se sa gaseasca o urma timida de lumina. Atat de profund, incat simt cum zgomotul vantului imi sopteste intr-un limbaj pe care il inteleg. Atat de nemarginit, incat incep sa imi inteleg originile si sa imi reneg asteptarile.
Atunci am simtit cum subconstientul meu striga cu disperare si incrancenare, cu speranta, cu putere si cu hotararea unui razboinic care nu se lasa invins de pierderea unei lupte. In zilele urmatoare "m-am ridicat" din tarana unei lumi ce umplea inutil un camp ce ar fi trebuit sa fie verde. Si am mers, lasandu-mi pasii sa imi redefineasca destinul, atat de departe cat am putut sa privesc mereu Cerul.
Vietile noastre nu sunt niste filme care pot fi vizionate dupa preferinte. Nu sunt nici macar niste spectacole jucate de actori dornici de celebritate. Au fost plamadite din speranta. Si chiar daca noi le ignoram semnificatia, batjocorindu-ne sufletele prin imbratisarea unor false valori, acestea se ambitioneaza sa ne reaminteasca in fiecare zi ca suntem privilegiati, numai prin simplul fapt ca stim sa respiram.
De cate ori incertitudinea imi da tarcoale, ma reintorc pe acel camp pustiu si privesc Cerul. Imi este suficient ca sa imi inteleg misiunea si sa imi asimilez viata ca pe o cununa de lectii revelatoare. Si cand revin din aceasta calatorie, constat cu lacrimi in ochii sufletului, ca sunt un alt om, mai fascinant prin puterea sa de a iubi si de a ierta.
Si daca ceea ce simteam cu o spaima muritorului nu era decat o plasmuire a imaginatiei mele, rapusa de prea multa oboseala, un simplu semnal de avertizare a unor vremuri ce urmau sa vina daca mai refuzam sa imi ascult vocea interioara? Si totusi nu era o situatie chiar atat de nefavorabila, chiar daca eram insotita doar de pustietatea propriilor asteptari.
Si cerul s-a deschis, exact in momentul in care eram hotarata sa imi abandonez credinta. Am putut sa zaresc o noua lume, desi in continuare nicio fiinta nu imi forta agilitatea retinei. Sunt sigura ca daca m-ai fi insotit nu ai fi observat nimic, probabil doar pe mine cu privirea atintita spre cer, ca intr-o vraja ce isi dorea sa se transforme intr-o ruga. Iar Cerul mi-a aratat in marinimia jocului sau de umbre stranii, un nou Univers.
Existasera atatea momente in care desi nu ma aflam atat de singura ca acum, simteam cum sufletul meu se scurge pe o fanta imaginara a regretelor si temerilor. De ce m-as mai indoi de aceste clipe ale sinceritatii in care Cineva si-a propus sa imi ofere posibilitatea de a-mi remodela asteptarile dupa tiparul initial al nasterii mele? Cat de departe pot sa privesc acum? Atat de adanc, incat imi simt abisul sufletului zbatandu-se sa gaseasca o urma timida de lumina. Atat de profund, incat simt cum zgomotul vantului imi sopteste intr-un limbaj pe care il inteleg. Atat de nemarginit, incat incep sa imi inteleg originile si sa imi reneg asteptarile.
Atunci am simtit cum subconstientul meu striga cu disperare si incrancenare, cu speranta, cu putere si cu hotararea unui razboinic care nu se lasa invins de pierderea unei lupte. In zilele urmatoare "m-am ridicat" din tarana unei lumi ce umplea inutil un camp ce ar fi trebuit sa fie verde. Si am mers, lasandu-mi pasii sa imi redefineasca destinul, atat de departe cat am putut sa privesc mereu Cerul.
Vietile noastre nu sunt niste filme care pot fi vizionate dupa preferinte. Nu sunt nici macar niste spectacole jucate de actori dornici de celebritate. Au fost plamadite din speranta. Si chiar daca noi le ignoram semnificatia, batjocorindu-ne sufletele prin imbratisarea unor false valori, acestea se ambitioneaza sa ne reaminteasca in fiecare zi ca suntem privilegiati, numai prin simplul fapt ca stim sa respiram.
De cate ori incertitudinea imi da tarcoale, ma reintorc pe acel camp pustiu si privesc Cerul. Imi este suficient ca sa imi inteleg misiunea si sa imi asimilez viata ca pe o cununa de lectii revelatoare. Si cand revin din aceasta calatorie, constat cu lacrimi in ochii sufletului, ca sunt un alt om, mai fascinant prin puterea sa de a iubi si de a ierta.