Cat de singuri trebuie sa fim ca sa ne simtim intensitatea vietii? La ce nivel trebuie sa ajungem in jocul meschin al depresiei ca sa realizam ca cel care fixase regulile tristetii noastre disparuse, satul de monotonia cu care ne tratam nepasarea.
Am fost parasiti de oameni sau abandonati chiar de umbra celor care inca ne poarta numele? Sunt intrebari la care toata viata trebuie sa ne raspundem. Uneori doar pentru a gasi motive de a mai face pasi suplimentari pe drumul vietii. Alteori, doar pentru a lasa timpul sa ne acopere usor cu voalul lectiilor sale.
Dar nu avem puterea sa ne elaboram propria recenzie. De fapt, ochii mintii si-au pierdut de mult agilitatea de a mai scana fisurile sufletului si de a raporta inimii semnalele deteriorarii esentei interioare. Acum acestia stau pironiti in acelasi punct straniu, refuzand sa inteleaga ca singuratatea nu este decat un pretext subtil pe care soarta ni-l pune la dispozitie pentru a te propulsa in valtoarea unor sentimente menite sa-ti contureze destinul.
Plang, parca pentru a ne oferi un imens ocean, din care sa renastem cu aripi de inger si chipuri carora altadata le puteam intui lumina. Cat de de departe trebuie sa fie rasaritul unor alte vremuri...
Cat de apasatoare este asteptarea in bratele inerte si reci ale consolarii noastre. Ne-au mai ramas inimile care bat in acelasi ritm, chiar daca noi refuzam sa le auzim imnul disperarii. Ne-a mai ramas si Universul de Sus si cel de Jos, in incrancenarea unei dualitati ce nu are drept scop decat completarea perfectiunii aceleiasi fiinte. Dar noi inca mai cautam cerul, impartind cele doua hotare in celest si lumesc...
Intensitatea vietii nu poate fi simtita atunci cand preferam sa ne indestulam doar cu senzatii si impresii. Cand tot ceea ce consimtim nu e decat un joc banal al unei reciprocitati esuate pe principiul castig-pierdere. Intensitatea vietii este tocmai acel spatiu intermediar intre conditia umana si idealul divin de a fi o fiinta mai buna si mai frumoasa.
Este ca si cum cineva ne-ar oferi un buton magic cu care noi sa ne reglam sentimentele si trairile astfel incat sa ne racordam perfect la undele celor doua lumi. Dar nu ne ofera nimeni un manual de instructiuni.
Uneori cand reusim aceasta suprapunere perfecta, ne invinuim pentru fericirea de a trai intr-un echilibru natural. Ne sperie linistea pentru ca inca mai traim cu spaima mortii. Asa ca apasam pe pedala acceleratiei vietii si ne turam motorul inimii pana cand aceasta ne da o pilda foarte elocventa: inceteaza sa mai bata. Nu, pentru ca s-a resemnat unui proces firesc de imbatranire. Ci pentru ca noi am refuzat sa ii recunoastem strigatele de ajutor.
Nu este niciodata tarziu sa ne reintoarcem la fiinta noastra. Inchipuiti-va ca voi sunteti acel buton si calibrati-va viata astfel incat sa o simtiti, inainte sa o traiti. Si astfel veti deveni arhitectii unei reconstructii miraculoase a unei omeniri care si-a inteles in cele din urma, originile.