Cuvintele sunt ca o apa care curge uneori lin, invaluindu-ne discret cu o haina catifelata de senzatii si ganduri frumoase, si alteori involburat, de parca ar vrea sa ne inghita dusmanos in intunecimea sa. Fie ca recunoastem, fie ca ne incapatanam sa dam importanta mesajelor pe care le rostim sau le primim de la interlocutorii nostri, aceste grupari de vocale si de consoane ne inalta pe culmile fericirii si ale extazului pentru ca mai apoi sa ne coboare intr-o tristetea filozofica.
Cuvintele rostite sunt si cele mai simple, fiindca le auzim, daruindu-le suficient timp pentru a starui apoi in gandurile noastre, uneori o viata, alteori o multitudine de cicluri karmice, daca vom fi capabili sa ni le reamintim. Ascultam si vorbim pentru ca mai apoi rolul sa se inverseze, intr-o monotonie atst de previzibila incat uitam sa spunem ceea ce de fapt este important pentru existenta noastra.
Secundele crancene ale vietii noastre pe aceast pamant se scurg atat de parsiv, incat nici nu ne dam seama de inselaciunea pricinuita. Iar noi, obisnuiti cu soarta pierzatorilor de sine, ridicam din umeri si privim in zarea indepartata a ceea ce ar trebui sa insemne demnitate umana. Este uneori prea tarziu sa schimbam melodia cuvintelor deja aruncate in lumea sunetelor, liberul arbitru al acestora facandu-ne parca semn de pe marginea terenului vietii si indemnandu-ne sa nu trisam si sa ne asumam greselile facute.
Cuvintele nerostite par a fi atunci singura noastra salvare, ca si cum toata viata am astepta sa fim izbaviti de pacatul lipsei inteligentei emotionale. Unora ne trebuiesc ani ca sa constientizam ca intr-adevar sunetul cuvintelor rostite nu poate fi schimbat, insa poate fi acompaniat pana a fi estompat, de cuvintele surde ce ne populeaza ratiunea si simtirea.
Daca fiecare dintre noi ar accepta rolul unui surdo-mut fie si pentru cateva clipe... Ar simti dorinta de rosti cuvintele, estompata de o forta launtrica ce il impiedica sa le arunce in lumea auditiva. Ar trai neputinta de a distinge sunetele si cu siguranta ar intelege ca numai intuitia il poate ajuta sa inteleaga semnificatia mesajului. Si-ar descoperi o putere sufleteasca ascunsa privirilor neavizate: capacitatea de a-si folosi inima ca pe o ureche a sufletului, in incercarea de a transmite acestuia adevarata semnificatie a senzatiilor.
Cuvintele nerostite sunt si cele mai puternice. Ele stau la panda pentru a ne surprinde emotiile aplatizate de realitatea superficiala a vietii. Sunt limbajul sufletului, in incercare permanenta de a ne ghida pe adevaratul drum al descoperirii de sine. Sunt o melodie ce se aude discret, imbratisandu-ne cu tonalitatea blanda a sa.
Si poate ca va veni o vreme cand vom spune nu cuvintelor rostite, aceptandu-le pe cele nerostite. Va fi un moment al adevarului si al echilibrarii sortii, intr-o ultima incercare a ne gasi menirea in aceasta lume. Vom tresari atunci la cel mai fin zgomot al constiintei si vom aprecia mai mult frumusetea si misterul tacerii unei conversatii. Vom invata sa fim noi, cei care am fost atunci cand ne-am nascut si cand nu aveam capacitatea sa exprimam in cuvinte frumusetea ce ne incojura, insa mainile noastre se incrancenau in gesturi admirative de recunostinta. Vom deveni ceea ce am fost mereu - suflete nascute sa daruiasca si sa iubeasca.
Cuvintele rostite sunt si cele mai simple, fiindca le auzim, daruindu-le suficient timp pentru a starui apoi in gandurile noastre, uneori o viata, alteori o multitudine de cicluri karmice, daca vom fi capabili sa ni le reamintim. Ascultam si vorbim pentru ca mai apoi rolul sa se inverseze, intr-o monotonie atst de previzibila incat uitam sa spunem ceea ce de fapt este important pentru existenta noastra.
Secundele crancene ale vietii noastre pe aceast pamant se scurg atat de parsiv, incat nici nu ne dam seama de inselaciunea pricinuita. Iar noi, obisnuiti cu soarta pierzatorilor de sine, ridicam din umeri si privim in zarea indepartata a ceea ce ar trebui sa insemne demnitate umana. Este uneori prea tarziu sa schimbam melodia cuvintelor deja aruncate in lumea sunetelor, liberul arbitru al acestora facandu-ne parca semn de pe marginea terenului vietii si indemnandu-ne sa nu trisam si sa ne asumam greselile facute.
Cuvintele nerostite par a fi atunci singura noastra salvare, ca si cum toata viata am astepta sa fim izbaviti de pacatul lipsei inteligentei emotionale. Unora ne trebuiesc ani ca sa constientizam ca intr-adevar sunetul cuvintelor rostite nu poate fi schimbat, insa poate fi acompaniat pana a fi estompat, de cuvintele surde ce ne populeaza ratiunea si simtirea.
Daca fiecare dintre noi ar accepta rolul unui surdo-mut fie si pentru cateva clipe... Ar simti dorinta de rosti cuvintele, estompata de o forta launtrica ce il impiedica sa le arunce in lumea auditiva. Ar trai neputinta de a distinge sunetele si cu siguranta ar intelege ca numai intuitia il poate ajuta sa inteleaga semnificatia mesajului. Si-ar descoperi o putere sufleteasca ascunsa privirilor neavizate: capacitatea de a-si folosi inima ca pe o ureche a sufletului, in incercarea de a transmite acestuia adevarata semnificatie a senzatiilor.
Cuvintele nerostite sunt si cele mai puternice. Ele stau la panda pentru a ne surprinde emotiile aplatizate de realitatea superficiala a vietii. Sunt limbajul sufletului, in incercare permanenta de a ne ghida pe adevaratul drum al descoperirii de sine. Sunt o melodie ce se aude discret, imbratisandu-ne cu tonalitatea blanda a sa.
Si poate ca va veni o vreme cand vom spune nu cuvintelor rostite, aceptandu-le pe cele nerostite. Va fi un moment al adevarului si al echilibrarii sortii, intr-o ultima incercare a ne gasi menirea in aceasta lume. Vom tresari atunci la cel mai fin zgomot al constiintei si vom aprecia mai mult frumusetea si misterul tacerii unei conversatii. Vom invata sa fim noi, cei care am fost atunci cand ne-am nascut si cand nu aveam capacitatea sa exprimam in cuvinte frumusetea ce ne incojura, insa mainile noastre se incrancenau in gesturi admirative de recunostinta. Vom deveni ceea ce am fost mereu - suflete nascute sa daruiasca si sa iubeasca.