Hoinarim zilnic prin ganduri si prin fapte, luptandu-ne cu himere, amagindu-ne cu sperante si imbarbatandu-ne cu false realizari.
Ajungem la capatul drumului osteniti si mirati ca am mai depasit obstacolul unei zile. Zambim atunci, ferindu-ne sa ne studiem grimasele in oglinda sufletului. Realizam ca nu am putea accepta slutenia si batranetea, cand de fapt tocmai acestea ar fi semnele unui nou inceput al transformarii noastre.
Am vrea sa ne imbratisam sau poate am cersi un sarut, drept recompensa pentru ca am fost atat de darnici cu universul. Insa suntem mult prea obositi si singura putere ramasa este doar cea a unui tipat de disperare catre cei de langa noi. Iar corpul, privirea si gesturile noastre se transforma astfel intr-un tot unitar, menit sa se abandoneze autocompatimirii sau falsei iluzii ca lumea ne priveste cu o dragoste netarmuita.
Insa nimic din ceea ce am sperat cu ardoare nu pare sa se intample, tacerea devenind si mai apasatoare in melancolia sa. Singuratatea este apasatoare, umbra este stearsa iar fiinta noastra pare aplatizata de oboseala acumulata de atatea gesturi disimulate. Si tocmai atunci, cand credeam ca suntem sortiti definitiv stransorii ghearelor esecului, un licar de demnitate strapunge carapacea groasa a sufletului inchistat. Ochii se elibereaza din inclestarea lacrimilor ce stau sa curga la simplu semnal al inimii noastre. Buzele nu mai tremura, asemenea unui muribund, cersind indurare in fata ultimelor clipe ale vietii sale. Intregul corp pare ca se hraneste dintr-o sursa de lumina launtrica.
Nu am vazut niciodata asa un chip frumos al omului sau poate ca nu am stiut sa il observ, preocupata doar sa il privesc pandindu-i imperfectiunile. Nu am mai simtit caldura sa chiar daca in acel moment, nici nu il imbratisam si nici nu il sarutam. M-a surprins acea platonicitate stranie. M-a coplesit acea senzatie ca eram perfecti asa cum eram, chiar daca timpul se juca cu sortile noastre proiectandu-le ca pe niste bile de biliard pe masa destinului. Cuvintele erau de prisos pentru a descrie acea senzatie unica. O port si acum in suflet, ca pe o amintire inaltatoare a faptului ca sufletul se poate transforma intr-o pasare libera sa zboare pe cerul vietii.
Am fost poate predestinati imbratisarii unui sarut al gandurilor... O imbratisare blanda, in care doua inimi s-au intersectat comunicandu-si pasiunea prin imbracamintea trupului. Un sarut imaginar, creat de fluxul invizibil de energie ce ne-a inundat privirile. A fost poate o clipa divina ce ne-a amintit ca suntem unici, fiindca iubim. Am fost acolo si m-as intoarce oricand cu recunostinta, daca sufletul mi-ar cere. Ma rog, nu sper. Ma intreb, fiindca vreau sa-mi aud raspunsurile. Plang, fiindca vreau sa-mi eliberez ochii de privirea lipsita de emotie. Si merg, fara sa ma opresc din calatoria descoperirii de sine.
Astept imbratisarea unui sarut al gandurilor si stiu ca nu o voi lasa sa ma piarda in infinitul lumesc. O voi tine strans, cat sa inteleaga ca ii accept mesajul iubirii sale. O voi imbratisa cu un sarut, cat sa constientizam ca impreuna suntem unul.
Ajungem la capatul drumului osteniti si mirati ca am mai depasit obstacolul unei zile. Zambim atunci, ferindu-ne sa ne studiem grimasele in oglinda sufletului. Realizam ca nu am putea accepta slutenia si batranetea, cand de fapt tocmai acestea ar fi semnele unui nou inceput al transformarii noastre.
Am vrea sa ne imbratisam sau poate am cersi un sarut, drept recompensa pentru ca am fost atat de darnici cu universul. Insa suntem mult prea obositi si singura putere ramasa este doar cea a unui tipat de disperare catre cei de langa noi. Iar corpul, privirea si gesturile noastre se transforma astfel intr-un tot unitar, menit sa se abandoneze autocompatimirii sau falsei iluzii ca lumea ne priveste cu o dragoste netarmuita.
Insa nimic din ceea ce am sperat cu ardoare nu pare sa se intample, tacerea devenind si mai apasatoare in melancolia sa. Singuratatea este apasatoare, umbra este stearsa iar fiinta noastra pare aplatizata de oboseala acumulata de atatea gesturi disimulate. Si tocmai atunci, cand credeam ca suntem sortiti definitiv stransorii ghearelor esecului, un licar de demnitate strapunge carapacea groasa a sufletului inchistat. Ochii se elibereaza din inclestarea lacrimilor ce stau sa curga la simplu semnal al inimii noastre. Buzele nu mai tremura, asemenea unui muribund, cersind indurare in fata ultimelor clipe ale vietii sale. Intregul corp pare ca se hraneste dintr-o sursa de lumina launtrica.
Nu am vazut niciodata asa un chip frumos al omului sau poate ca nu am stiut sa il observ, preocupata doar sa il privesc pandindu-i imperfectiunile. Nu am mai simtit caldura sa chiar daca in acel moment, nici nu il imbratisam si nici nu il sarutam. M-a surprins acea platonicitate stranie. M-a coplesit acea senzatie ca eram perfecti asa cum eram, chiar daca timpul se juca cu sortile noastre proiectandu-le ca pe niste bile de biliard pe masa destinului. Cuvintele erau de prisos pentru a descrie acea senzatie unica. O port si acum in suflet, ca pe o amintire inaltatoare a faptului ca sufletul se poate transforma intr-o pasare libera sa zboare pe cerul vietii.
Am fost poate predestinati imbratisarii unui sarut al gandurilor... O imbratisare blanda, in care doua inimi s-au intersectat comunicandu-si pasiunea prin imbracamintea trupului. Un sarut imaginar, creat de fluxul invizibil de energie ce ne-a inundat privirile. A fost poate o clipa divina ce ne-a amintit ca suntem unici, fiindca iubim. Am fost acolo si m-as intoarce oricand cu recunostinta, daca sufletul mi-ar cere. Ma rog, nu sper. Ma intreb, fiindca vreau sa-mi aud raspunsurile. Plang, fiindca vreau sa-mi eliberez ochii de privirea lipsita de emotie. Si merg, fara sa ma opresc din calatoria descoperirii de sine.
Astept imbratisarea unui sarut al gandurilor si stiu ca nu o voi lasa sa ma piarda in infinitul lumesc. O voi tine strans, cat sa inteleaga ca ii accept mesajul iubirii sale. O voi imbratisa cu un sarut, cat sa constientizam ca impreuna suntem unul.