S-a inserat. A fost o zi frumoasa, insa prea calduroasa. Cu toate ca toropeala inca se mai simte in aer, un vant slab, dar suficient de puternic incat sa fie observat, vesteste celor care s-au lasat inselati de primavara prematura, faptul ca iarna mai are cateva semnaturi de dat pe listele vremii. Desi am ajuns acasa, inca mi-a ramas in memorie suieratul lui misterios.
Vantul, ce lucru aparent nesemnificativ. Si totusi nu este chiar asa cum tindem sa gandim, preocupati de micile probleme cotidiene ce ne macina treptat ca pe niste hartii invinse de testul trecerii timpului. Fiindca atunci cand adie, acesta este chiar langa noi, atat de aproape de parca ar vrea sa bata la poarta sufletului nostru si sa ne sopteasca tainele sale, asa cum il indeamna experienta spatiilor pe care le-a strabatut cu acerba sa fidelitate.
Vantul, acest fin contur al fiintei noastre ne inconjoara uneori cu dragostea celui care ar vrea sa nu ne mai paraseasca, alteori cu tristetea unui soldat ranit si abandonat in fata unor obstacole miscatoare. Nici nu stiu daca vreodata am gandit ca vantul este mai mult decat ceea ce este. Intotdeauna m-am limitat doar la senzatia neplacuta a unei urniri fortatea corpului, coroborata cu frisoanele generate de scaderea temperaturii. Si totusi vantul nu a reusit niciodata sa ne doboare speranta de supravietuire, la capatul rafalelor sale de diverse intensitati, ramanand adanc impregnat un puternic instinct de supravietuire a omenirii.
Si daca ne-am considera niste copaci, ale caror frunze moarte cad rapuse la o simpla suierare a vantului, facand loc generatiilor urmatoare de micute forme verzi cu nervuri pulsand de viata? Daca in bataia vantului ne scuturam de toate acele energii negative ce ne-au tinut tintuiti in celula tristetii si a depresiei? Daca vantul, la fel ca si soarele ne ajuta sa devenim noi insine, tocmai prin aceasta eliminare a balastului nefolositor al sufletului nostru? Daca tot ce avem de facut este sa incheiem un pact pe termen nelimitat cu natura insasi, considerand-o partenerul nostru permanent?
Am deschis geamul. Vantul se aude cat sa-mi dau seama ca prezenta sa ma va insoti mereu, ca o umbra fidela a ceea ce pot fi. Am senzatia ca aerul este mai curat, atat de pur, incat emotia acestei regasiri ma copleseste. A fost atat de simplu sa ma las definita de natura. Atat de evidenta a parut natura fiintei mele. Atat de legata de sentimentul de permanenta unitara a sufletului.
Intr-un tarziu, am avut puterea sa ma desprind de muzica tacuta a vantului. Sunt in stare chiar sa-i reproduc partiturile in functie de instrumentele ce il insotesc: corzile fin al crengilor de copac, catifelarea serpuitoare a apelor curgatoare, tacerea adanca a oceanelor dar si aparenta asperitate a corpurilor vii ce se lasa intr-un final slefuite de acesta.
Aud si acum soaptele vantului care ma indeamna cu sfiala celui care respecta principiul liberului arbitru. Stiu ca nu putem fi singuri, inconjurati mereu de vant. Simt ca adierea sa comunica sufletului toate acele mari taine ale eliberarii sale. Si astfel ma simt binecuvantata sa continui ceea ce am inceput, venind pe acest pamant.
Vantul, ce lucru aparent nesemnificativ. Si totusi nu este chiar asa cum tindem sa gandim, preocupati de micile probleme cotidiene ce ne macina treptat ca pe niste hartii invinse de testul trecerii timpului. Fiindca atunci cand adie, acesta este chiar langa noi, atat de aproape de parca ar vrea sa bata la poarta sufletului nostru si sa ne sopteasca tainele sale, asa cum il indeamna experienta spatiilor pe care le-a strabatut cu acerba sa fidelitate.
Vantul, acest fin contur al fiintei noastre ne inconjoara uneori cu dragostea celui care ar vrea sa nu ne mai paraseasca, alteori cu tristetea unui soldat ranit si abandonat in fata unor obstacole miscatoare. Nici nu stiu daca vreodata am gandit ca vantul este mai mult decat ceea ce este. Intotdeauna m-am limitat doar la senzatia neplacuta a unei urniri fortatea corpului, coroborata cu frisoanele generate de scaderea temperaturii. Si totusi vantul nu a reusit niciodata sa ne doboare speranta de supravietuire, la capatul rafalelor sale de diverse intensitati, ramanand adanc impregnat un puternic instinct de supravietuire a omenirii.
Si daca ne-am considera niste copaci, ale caror frunze moarte cad rapuse la o simpla suierare a vantului, facand loc generatiilor urmatoare de micute forme verzi cu nervuri pulsand de viata? Daca in bataia vantului ne scuturam de toate acele energii negative ce ne-au tinut tintuiti in celula tristetii si a depresiei? Daca vantul, la fel ca si soarele ne ajuta sa devenim noi insine, tocmai prin aceasta eliminare a balastului nefolositor al sufletului nostru? Daca tot ce avem de facut este sa incheiem un pact pe termen nelimitat cu natura insasi, considerand-o partenerul nostru permanent?
Am deschis geamul. Vantul se aude cat sa-mi dau seama ca prezenta sa ma va insoti mereu, ca o umbra fidela a ceea ce pot fi. Am senzatia ca aerul este mai curat, atat de pur, incat emotia acestei regasiri ma copleseste. A fost atat de simplu sa ma las definita de natura. Atat de evidenta a parut natura fiintei mele. Atat de legata de sentimentul de permanenta unitara a sufletului.
Intr-un tarziu, am avut puterea sa ma desprind de muzica tacuta a vantului. Sunt in stare chiar sa-i reproduc partiturile in functie de instrumentele ce il insotesc: corzile fin al crengilor de copac, catifelarea serpuitoare a apelor curgatoare, tacerea adanca a oceanelor dar si aparenta asperitate a corpurilor vii ce se lasa intr-un final slefuite de acesta.
Aud si acum soaptele vantului care ma indeamna cu sfiala celui care respecta principiul liberului arbitru. Stiu ca nu putem fi singuri, inconjurati mereu de vant. Simt ca adierea sa comunica sufletului toate acele mari taine ale eliberarii sale. Si astfel ma simt binecuvantata sa continui ceea ce am inceput, venind pe acest pamant.