De ce esti aici? Am crezut ca ai plecat, fiindca mi-ai spus ca vrei sa te intorci in raza de lumina din care te-ai nascut. Sau poate ca ma insel si ceea ce vad nu e decat o proiectie a ceea ce a mai ramas din tine, acea persoana care a preferat sa se divida in tot atatea parti cate lumea i-a cerut-o...
Stiu ca sunt voci care iti dicteaza sa ramai, insa tot nu inteleg cum nu poti sa distingi in rumoarea lor, tacerea sufletului tau, blandetea acestuia dornica sa te aduca in dimensiunea veritabilului tau eu. Stiu ca iti este greu sa accepti o persoana ale carei defecte transformate treptat in imperfectiuni, ar putea inca sa fie estompate de calitati pe care nici nu banuiesti ca le-ai avea.
Uita-te in jurul tau. Vei distinge priviri lipsite de emotie, care te indeamna sa sari intr-un abis ce nu iti apartine. Vei intelege poate, ca umbrele la fel ca si luminile sunt aici doar pentru a-ti desena cu fidelitate portretul fiintei tale, conturul adevarat a ceea ce te defineste. Te vei compatimi, pentru ca mai apoi sa te reinventezi cu incredere si speranta.
De ce esti aici? De ce nu pleci pe drumul tau, lasand in urma locul ce te-a pironit cu stransoarea sa paralizanta. Chiar daca trupul nu te asculta, priveste in adancimea sufletului tau si spune-mi ce vezi? E oare dornic sa te insoteasca in calatorie sau te-a abandonat deja prin proiectarea sa intr-o alta lume paralela a destinului tau?
Nu stiu daca voi primi raspuns, fiindca iti simt tacerea, probabil uimit de cutezanta simplitatii acestei intrebari. As vrea sa stiu ce crezi despre acest popas, despre clipa in care te-ai hotarat sa te opresti pentru a fi aici. Mi-e teama insa, ca as putea sa te ranesc cu aceasta abordare inchizitorie sau poate in sinea mea recunosc faptul ca sunt la fel ca tine, un simplu om ce spera sa afle tot mai multe despre originea locului sau, intr-un punct ce pare sa dispara.
De fapt tu esti eu, ca intr-un joc in care ne inversam rolurile pentru a ne cunoaste mai bine. Sau ca intr-o piesa de teatru cu un singur actor care se transpune in mai multe ipostaze. Sau ca intr-o schizofrenie a mintii menita sa sape adanc in constiinta, pentru a gasi acea farama de demnitate inocenta a copilului ce tipa in fiecare dintre noi, disperat dupa ajutorul care nu mai soseste.
De ce sunt aici? Am curajul sa ma intreb. Iar tacerea sufletului imi raspunde...
Stiu ca sunt voci care iti dicteaza sa ramai, insa tot nu inteleg cum nu poti sa distingi in rumoarea lor, tacerea sufletului tau, blandetea acestuia dornica sa te aduca in dimensiunea veritabilului tau eu. Stiu ca iti este greu sa accepti o persoana ale carei defecte transformate treptat in imperfectiuni, ar putea inca sa fie estompate de calitati pe care nici nu banuiesti ca le-ai avea.
Uita-te in jurul tau. Vei distinge priviri lipsite de emotie, care te indeamna sa sari intr-un abis ce nu iti apartine. Vei intelege poate, ca umbrele la fel ca si luminile sunt aici doar pentru a-ti desena cu fidelitate portretul fiintei tale, conturul adevarat a ceea ce te defineste. Te vei compatimi, pentru ca mai apoi sa te reinventezi cu incredere si speranta.
De ce esti aici? De ce nu pleci pe drumul tau, lasand in urma locul ce te-a pironit cu stransoarea sa paralizanta. Chiar daca trupul nu te asculta, priveste in adancimea sufletului tau si spune-mi ce vezi? E oare dornic sa te insoteasca in calatorie sau te-a abandonat deja prin proiectarea sa intr-o alta lume paralela a destinului tau?
Nu stiu daca voi primi raspuns, fiindca iti simt tacerea, probabil uimit de cutezanta simplitatii acestei intrebari. As vrea sa stiu ce crezi despre acest popas, despre clipa in care te-ai hotarat sa te opresti pentru a fi aici. Mi-e teama insa, ca as putea sa te ranesc cu aceasta abordare inchizitorie sau poate in sinea mea recunosc faptul ca sunt la fel ca tine, un simplu om ce spera sa afle tot mai multe despre originea locului sau, intr-un punct ce pare sa dispara.
De fapt tu esti eu, ca intr-un joc in care ne inversam rolurile pentru a ne cunoaste mai bine. Sau ca intr-o piesa de teatru cu un singur actor care se transpune in mai multe ipostaze. Sau ca intr-o schizofrenie a mintii menita sa sape adanc in constiinta, pentru a gasi acea farama de demnitate inocenta a copilului ce tipa in fiecare dintre noi, disperat dupa ajutorul care nu mai soseste.
De ce sunt aici? Am curajul sa ma intreb. Iar tacerea sufletului imi raspunde...