A trecut ceva timp, suflet hoinar. La ultima noastra intalnire ma grabeam sa te parasesc, fiindca imi era frica de faptul ca ar fi atat de simplu sa aflu cum sunt de fapt. Si am preferat sa ma indepartez de tine, la inceput cu pasi nesiguri, pentru ca mai apoi sa alerg intr-un ritm atat de nebun, incat respiratia parca fusese inghitita de zgomotul efortului vanitatii.
Si iata-ma acum, m-am intors de unde am plecat, am revenit la originea a ceea ce eu sunt, mai obosita, insa mai increzatoare in forta de a ma regasi, de data aceasta pentru totdeauna. Imi par cunoscute aceste cuvinte. Le-am mai rostit in gand atunci cand iti promiteam ca nu ma voi mai lasa niciodata inselata de stralucirea efemera a falsului succes. Insa culorile tentatiilor mi-au orbit fiinta, ce a sfarsit prin a se supune legilor ratiunii.
Simt declinul a ceea ce a fost pana in acest moment o persoana preocupata de sarcini mult prea marunte. Daca m-ai intreba unde, ti-as raspunde ca tot corpul este ca o rana care ar putea fi vindecata doar daca ochii mei ar vedea din nou maretia vietii. Dar au curajul acestia sa priveasca cerul? Oare voi reusi sa ma desprind de trecutul chinuitor doar pentru accepta prezentul si mai dureros?
Si daca frica de a pierde tot ceea ce am agonisit pana acum in plan material ma va impiedica sa vad orizontul nesfarsit al planului spiritual? Daca fiinta mea va pierde pentru totdeauna lupta cu un ego atat de derutat, in goana sa dupa supravietuire?
Si totusi, sper ca voi reusi in final sa te eliberez de povara separarii de mine, cea care ti-am fost sortita sa te port in aceasta calatorie numita viata terestra. Imi este dor de lungile conversatii in care vocea mea parea a ta si invers, ca intr-un refren perfect sincronizat a doua fiinte ce salasluiesc in una. Imi este insa teama, fiindca n-as stii ce sa fac cu vidul ce s-ar crea ca o prapastie, intre vechea mea persoana si cea care am fost intotdeauna.
Durerea fricii este atat de coplesitoare, incat nu ma mai pot misca, iar corpul meu ramane pironit intr-o paralizie pe care numai limbajul ascuns al mintii o poate intelege. Ceilalti ma privesc, iar eu le raspund, fara sa stie ca in mine are loc o lupta pentru renasterea mea. Ochii imi sunt inerti, iar lacrimile sunt parca de prisos.
Si tocmai acum, cand hotarasem sa ma las abandonata in voia unui destin prefabricat de iluzii si false idealuri, ceva se intampla, caci simt o caldura care imi alunga amorteala trupului si a mintii.
Privesc in jur si observ frumusetea oamenilor ce ma inconjoara, iar jocul acesta, al micului explorator al propriei sale vieti, se transforma treptat intr-un exercitiu de admiratie divina.
Am fost binecuvantata. Cu toate persoanele care mi-au luminat calea, cu natura ce mi-a sensibilizat fiinta si cu tine, suflet hoinar. As vrea sa te imbratisez si sa nu te mai abandonez. As vrea sa-ti multumesc pentru ca m-ai asteptat. Acum am inteles ca durerea fricii a fost o stare indispensabila renuntarii la tot ce ma indeparta de tine.