Drumul catre suflet

Sursa fotografie: Pixabay Oare cat timp sa fi trecut? Am nevoie doar de o clepsidra, ca sa strecor toate acele fire fine de nisip, in care destinele noastre s-au intersectat pentru a sfida banalitatea vietii. Atat de insuficient e timpul cand ma gandesc la tine, asa de insignifianti sunt anii care se incapataneaza sa ne desparta de fiecare data cand aripile iubirii noastre intentioneaza sa se atinga... Cine suntem noi? Oameni simpli, care au ales intr-un mod sinucigas de altruist, sa-si refuze impulsurile fiintei si sa se dedice unui discret zbor al sufletelor pereche. Trupuri care refuza cu incapatanare orice apropiere a unui destin pamantesc comun, daruind  iubirea lor celor care au nevoie sa se scufunde in frumusetea ei. Fiinte care au facut un pact subtil cu platonicitatea sentimentelor, intelegand ca orice clipa in care viata ii apropie naste mai apoi in o vesnicie a iubirii. Suflete batrane, dar fericite pentru ca in sfarsit s-au reintalnit. Acolo este lumea si tot ac...

Privesc poarta cerului. As vrea sa pot sa zbor. Atat de jos, incat sa-mi apuc umbra cu sufletul si apoi sa o transform in pulbere de stele. Atat de sus, incat sa-mi asez sufletul la hotarele amintirilor. Dar corpul meu imi refuza dorintele, inertia lui fiind parca urmarea propriilor actiuni sau poate a unor greseli. Atat de dulce e  gustul propriei infrangeri,  incat imi taie aripile, ingropandu-mi crezul. Sau poate am murit demult, cedandu-mi inima unor paiate ce invocau cu glas pacalitor, slabiciunea... Si trupul imi este greu, de parca acesta  ar trage dupa el o natura moarta sau un ideal transformat intr-un lant greu de neputinta. Si pretutindeni, lacrimi, implorand oceanul unei fagaduinte abandonate. Si frica, teama de dezintegrare in ceata deasa a anonimatului. Va evada sufletul meu din jocurile  meschine in care l-am implicat cu nepasarea mea? Sa caut in mine acele raspunsuri sau acele mici sclipiri de adevar ce refuza sa se stinga in focul zadarni...

Sursa fotografie: Pixabay Uneori aripile noastre se frang, inainte ca sufletul sa zboare pana in cerul propriului ideal. Iar noi, care ne masuram  viata in clipe si nu eternitati, cadem rapusi de esecul propriei noastre slabiciuni. Am vrut sa  fim puternici, atat de curajosi incat sa putem atinge soarele fericirii cu sagetile inimii noastre. Am sfarsit prin a implora indurare sortii, inchinandu-ne lacrimile unui destin perdant...  Ce mic e spatiul dintre noi si Noi si totusi nu suficient de ingust, fiindca prin ungherele sale inca se afla temerile unui nou inceput. Iar Lumina, singura care ne-ar putea mantui sperantele, zace abandonata in cufarul unei minti colective atat de orbita de stralucirea efemerului. Si pretutindeni vezi zambete inghetate, in amutirea a tot ce acestea au pierdut renuntand la magia iubirii si daruirii. Iar mersul nostru pare atat de straniu, de parca am fi manati de un gand sinucigas comun. Privirile sunt goale de orice urma de emotie,...

Ninge. Cu puterea unui nou inceput sau poate doar la fel ca si altadata. Si totusi azi fulgii au alta geometrie, alt mesaj desprins din taramuri pe care mi le-am inchipuit cand ma gandeam la Tine. Sa las o lacrima sa-mi cada pe haina aceea de un alb mult prea pur, pentru lumea noastra dornica de culori stralucitoare... Si sa ma cufund incet, in tacerea Ta, sa fiu mai aproape de tainele Tale... Si de la dimensiunea unei fiinte atat de mici incat fulgii sunt cristale de cunoastere, ma las invaluita in intelepciunea Ta, ca intr-o promisiune. Un sunet straniu si continuu...Un invelis perfect al unui suflet care inca mai rataceste dupa certitudinea sa. O strafulgerare ca Totul incepe din acea apa magica inghetata in fine molecule de viata vesnica... Visez cu ochii inchisi imaginea unui alt hotar, al izbavirii mele. Ciudat, ar trebui sa-mi fie frig, insa tocmai aceasta ascutita senzatie de rece, imi aduce aminte aduce aminte de Tine, de mine, in jocul nostru frumos de a crea o lume in al...

Sursa fotografie: Pixabay Cuvintele mute nu se vor intalni niciodata cu cele surde. Asa as putea sa descriu neputinta mea de a rosti, astfel incat sa ma auzi, acest mesaj pe care din nou, il redactez in gand si il salvez in spatiul virtual, in speranta ca intr-o zi, il vei citi si vei intelege scopul tacerii mele. Oare de ce, aflati la hotarul ametitor al iubirii, nu il trecem, ci ramanem pironiti acolo, cu privirea goala de amintiri, insa dornica de senzatia de eternitate? Si daca am fi intrebati ce simtim, in aceasta nemiscare, raspunsul ar fi la fel de ambiguu ca si soarta noastra. Cum de am ajuns in aceasta stare? Cum de ne-a pierit curajul de a mai pasi increzatori pe poteca ascunsa a fericirii? Cat de greu ar fi fost sa ne lasam pur si simplu in voia destinului, fara sa ne mai gandim la consecintele acestui act atat de important pentru evolutia noastra spirituala? Sa fie oare prea tarziu sa ne reinventam in lumina calda a iubirii? Si cum sa ii distingem nuantele autenti...

In tacerea amintirilor, gandurile mele s-au reintors din nou, catre tine. Si parca timpul nici nu ar fi existat, atat de aproape eram, in departarea clipelor oferite altora, mai putin noua. Si iata-ma azi, acum, intrebandu-ma de ce occhii mei refuza sa-si sterga imaginea unui moment care nu va veni niciodata. Poate, fiindca sunt un om si nu o masinarie fara emotii si sentimente. Si poate, fiindca lacrimile mele inca au gustul unei iubiri care inca ma indeamna sa sper la regasirea noastra...Cand te-am intalnit, eram doar eu. Acum cand, vremea noastra a trecut, sunt doar ecoul amintirii noastre. Linistea aceasta rapitoare de senzatii si trairi. Absurdul vietii,  redat atat de fidel de surzenia tacerii noastre. Lasitatea tuturor momentelor frumoase care ne-au refuzat fericirea, ascunzandu-se din calea noastra. Bezna aceea apasatoare ce ne-a stins pana si cel din urma licar de daruire... Unde ne-am pierdut, daca niciunul dintre noi nu a fost suficient de curajos sa recunoasca sen...

Inimii i-a trebuit doar o clipa, ca sa se stinga incet, in spatiul discret al tristetii mele. Si chiar daca bate in acelasi ritm,  eu simt ca m-am pierdut, lasand in urma un biet pilot automat ce imi simuleaza existenta, in asteptarea Ta. Pasesc spre casa sufletului cu pasi greoi. Trupul, inca tanar, se apleaca smerit la fiecare pas al drumului meu. Si desi cerul imi trimite binecuvantarea sa, inca mai cred ca sunt o victima a nesabuintei mele... Unde am gresit? Cand m-am indepartat de Tine? Si cum Te voi regasi, cand ochii sunt orbiti de esecul deghizat intr-o mantie stralucitoare? Si ca prin minune,  imi trimiti un semn, ce-mi incolteste in minte cu puterea unei revelatii: am fost si voi fi o cruce, a ceea ce sunt si a ceea ce pot fi, deschizandu-mi sufletul catre Tine... Sunt doar un punct printre alte umbre miscatoare. Si totusi nu-mi accept destinul. In goana mea, eu m-am oprit, rugandu-ma sa Te intalnesc si sa-Ti ating gandurile. Si poate ca si azi as fi acceptat a...

Alege sa iubesti zgomotul pasilor tai. Ce-ar fi daca timpul s-ar masura in acea ritmicitate careia pana acum nu i-ai da prea mare importanta? Si te-ai mai opri  atunci din drum, stiind ca iti vei curma viata clipelor tale?  Ai mai alege sa plangi, stiind ca durerea iti poate intuneca privirea catre adevarata ta destinatie? Continua sa mergi si  transforma-ti calatoria intr-un prilej in care pasii tai sa-ti asculte indemnul inimii. Apoi, lasa-ti intuitia sa zboare in vuietul discret al aripilor sufletului tau. Alege sa iubesti zambetul tau  si al celor care se intersecteaza cu umbra ta. Nu uita ca zambetul este acea fereastra catre o energie uitata. Recapata-ti divinitatea, acceptand sa daruiesti lumina chipului tau celor carora de care soarta le-a ignorat prezenta. Fii mesagerul celor care au nevoie sa isi recapete unicitatea. Descatuseaza, desprinde, alunga toate acele tipare care exileaza existenta  noastra  in temnita tristetii. Alege sa iubesti fara...