Oare cat timp sa fi trecut? Am nevoie doar de o clepsidra, ca sa strecor toate acele fire fine de nisip, in care destinele noastre s-au intersectat pentru a sfida banalitatea vietii. Atat de insuficient e timpul cand ma gandesc la tine, asa de insignifianti sunt anii care se incapataneaza sa ne desparta de fiecare data cand aripile iubirii noastre intentioneaza sa se atinga...
Cine suntem noi? Oameni simpli, care au ales intr-un mod sinucigas de altruist, sa-si refuze impulsurile fiintei si sa se dedice unui discret zbor al sufletelor pereche. Trupuri care refuza cu incapatanare orice apropiere a unui destin pamantesc comun, daruind iubirea lor celor care au nevoie sa se scufunde in frumusetea ei. Fiinte care au facut un pact subtil cu platonicitatea sentimentelor, intelegand ca orice clipa in care viata ii apropie naste mai apoi in o vesnicie a iubirii. Suflete batrane, dar fericite pentru ca in sfarsit s-au reintalnit.
Acolo este lumea si tot acel sir nesfarsit de obligatii si drepturi pe care oamenii le folosesc ca o bariera care sa-i apere de adevaratele sentimente. Se tem, fiindca nu accepta durerea pierderii, devenind atat de ridicoli atunci cand stau fata in fata cu propriul eu. Si cat de mult se inseala, abandonand evolutia sufletului si acceptand stralucirea efemera a unor evenimente care sa le mentina vie speranta ca sunt inca vii... Daca ar sti ca tocmai aceasta framantare a sufletului le dezvaluie adevarata natura a fiintei lor... Daca si-ar abandona frica si ar cauta in interiorul lor ceea ce nu vor gasi niciodata in exteriorul creat de ceilalti...
Aici si mereu suntem noi, cei renascuti din cenusa durerii divinizarii unei vieti in falsa suferinta. Cei care ne-am ridicat deasupra lasitatii noastre si am tintit catre infinitul cerului, zburand cu privirea catre tinuturile unei fericiri simple. Si astfel am capatat aripi, intr-un moment in care credeam ca vietile noastre sunt lipsite de sens. Si am privit cu iubire si intelegere o lume careia inca ii apartineam dar care refuza sa ne mai accepte, exilandu-ne prin nepasarea ei si etichetandu-ne proscrisi, rebuturi fiindca nu i-am respectat regulile jocului sau...
De ce aceasta lupta? Intre ceea ce suntem cu adevarat si ceea ce ajungem sa fim, cazand prada sortii, cea care ne modeleaza dupa bunul plac? Intre iubirea noastra pura pentru ceea ce ne reprezinta ca o oglinda fidela a sufletului nostru si dragostea pe care societatea cu cumulul sau de individualitati egoiste, ne-o serveste ca pe o scuza pentru anii irositi in crezuri superficiale? Intre gandirea noastra, care se lasa influentata in slabiciunea sa, de orice criteriu de comparatie si sufletul nostru, atat de dornic sa scape din temnita rece a inimilor lipsite de emotie si curaj?
Acum sunt langa tine iar. Exista ganduri care imi inunda fiinta, de parca ar vrea sa o sufoce, frustrate fiind de aceasta apropiere lipsita de imbratisare. Privirile noastre sunt triste, insa ceilalti nu observa, indemnandu-ne doar sa zambim mai mult, de parca ar fi atat de simplu, atunci cand suntem atat de aproape unul de altul si totusi, atat de departe... Iar ochii nostri sunt atat de ascunsi si de dornici sa se dezmiarda reciproc in iubire... Ne-a mai fost daruita inca o clipa. Atunci cand tu ti-ai sprijinit privirea in oceanul sufletului meu, secunda aceea a devenit eternitate. Si mana tremuranda mi-a alunecat usor, in resemnarea sa de a cere un sprijin ce poate nu va veni vreodata...
Poate ca umbrele noastre nu se vor uni pentru a-si risipi inaltimile pe acelasi drum. Poate ca ne vom irosi aceasta viata, mintindu-ne ca nu ne meritam, tocmai atunci cand inimile noastre se zbateau cu disperarea muribunzilor, pentru a trada cu bataile lor stinse reciprocitatea iubirii noastre. Sau poate ca destinul nostru ne va calauzi spre ceea ce suntem: doi oameni ale caror suflete au invatat sa se iubeasca, ignorand restrictiile si obligatiille. Pasesc in urma ta si sper...