Atat de dulce e gustul propriei infrangeri, incat imi taie aripile, ingropandu-mi crezul. Sau poate am murit demult, cedandu-mi inima unor paiate ce invocau cu glas pacalitor, slabiciunea...
Si trupul imi este greu, de parca acesta ar trage dupa el o natura moarta sau un ideal transformat intr-un lant greu de neputinta. Si pretutindeni, lacrimi, implorand oceanul unei fagaduinte abandonate. Si frica, teama de dezintegrare in ceata deasa a anonimatului. Va evada sufletul meu din jocurile meschine in care l-am implicat cu nepasarea mea?
Sa caut in mine acele raspunsuri sau acele mici sclipiri de adevar ce refuza sa se stinga in focul zadarniciei. Si ca intr-o oglinda, in fata mea sta doar o straina. Sunt eu sau este doar proiectia stearsa a ceea ce eram?
Unde sunt vremurile cand idealurile mele nu aveau consistenta falsa a unor obiective? Si oare de ce imi este atat de teama sa ma intorc in acea lume? Si inima imi bate atat de tare incat imi sparge respiratia, asemenea unui gong de trezire. Pana cand voi accepta sa ma las abandonata tristetii?
E viata mea si poate si a ta. Tu, cea care stai pe margine si dai verdicte celorlalti. Tu, cea care te-ai lasat tarata in dulcea agonie, fara sa observi cum aripile libertatii tale se topeau.
As vrea sa ma ridic si sa merg, insa privirea ta imi mustra constiinta, sfredelindu-mi atat de sadic, invelisul sensibil al unui suflet care inca mai palpie animat de dorinta. Pana si picioarele imi tintuiesc destinul, condamnandu-ma la nemiscare.
Si daca inima se va opri, impietrindu-mi ireversibil chipul? Daca acestea sunt de fapt ultimele clipe dintr-o viata traita pe principiul irosirii timpului? Iar tamplele imi zvacnesc, asteptand parca o recalibrare a miscarii lor in armonia simturilor...
Inca mai respir, e tot ce pot sa intuiesc in tonul asurzitor al unei muzici ce imi inunda sufletul slabit de rani adanci ale destinului. Inima imi raspunde, trasandu-mi traseul unei alte vieti. Si voalul gros al deziluziei parca se topeste, rapus de o singura dorinta: sa pot sa vad in mine si sa ma intorc pe drumul cel abandonat odata.
Poarta cerului se deschide, dezvaluindu-mi cu iubire secretul ce il purtam mereu cu mine: minunea aceasta sunt eu. Si zbor, purtandu-mi sufletul pe meleagurile sperantei, ca intr-un vis frumos, tesut de ingeri nevazuti.
Sursa fotografii: Pixabay