In tacerea amintirilor, gandurile mele s-au reintors din nou, catre tine. Si parca timpul nici nu ar fi existat, atat de aproape eram, in departarea clipelor oferite altora, mai putin noua. Si iata-ma azi, acum, intrebandu-ma de ce occhii mei refuza sa-si sterga imaginea unui moment care nu va veni niciodata.
Poate, fiindca sunt un om si nu o masinarie fara emotii si sentimente. Si poate, fiindca lacrimile mele inca au gustul unei iubiri care inca ma indeamna sa sper la regasirea noastra...Cand te-am intalnit, eram doar eu. Acum cand, vremea noastra a trecut, sunt doar ecoul amintirii noastre.
Linistea aceasta rapitoare de senzatii si trairi. Absurdul vietii, redat atat de fidel de surzenia tacerii noastre. Lasitatea tuturor momentelor frumoase care ne-au refuzat fericirea, ascunzandu-se din calea noastra. Bezna aceea apasatoare ce ne-a stins pana si cel din urma licar de daruire...
Unde ne-am pierdut, daca niciunul dintre noi nu a fost suficient de curajos sa recunoasca sensul sacrificiului nostru? Si la ce a folosit toata aceasta inclestare de dorinte, cand lumea este aceeasi, cu si fara declaratia noastra de iubire? Priveste acum, in oglinda sufletului tau si spune-mi ce vezi? Ce simti, in singuratatea ta?
Si chiar daca nu esti langa mine, intuiesc un adevar ce inca ne apartine, agatandu-se cu puterea unui nou-nascut de o idee, de o speranta: ne-am intalnit probabil, doar pentru a ne reaminti emotia regasirii in vietile urmatoare.
Si chiar daca ei imi vor spune ca nu existi, fiindca esti doar un ideal, eu cred in noi si in scopul despartirii noastre. Si chiar daca in zborurile noastre nu ne vom atinge aripile realitatii umane, simpla bataie a inimilor noastre ne va apropia? suficient cat sufletele noastre sa vibreze intr-o amintire comuna: iubirea noastra.
E liniste acum, dar cerul ne uneste. Iar spatiul si timpul se comprima pana la acea dimensiune in care micul nostru adevar capata curaj si inunda lumea cu o ploaie de daruire si speranta.
Poate, fiindca sunt un om si nu o masinarie fara emotii si sentimente. Si poate, fiindca lacrimile mele inca au gustul unei iubiri care inca ma indeamna sa sper la regasirea noastra...Cand te-am intalnit, eram doar eu. Acum cand, vremea noastra a trecut, sunt doar ecoul amintirii noastre.
Linistea aceasta rapitoare de senzatii si trairi. Absurdul vietii, redat atat de fidel de surzenia tacerii noastre. Lasitatea tuturor momentelor frumoase care ne-au refuzat fericirea, ascunzandu-se din calea noastra. Bezna aceea apasatoare ce ne-a stins pana si cel din urma licar de daruire...
Unde ne-am pierdut, daca niciunul dintre noi nu a fost suficient de curajos sa recunoasca sensul sacrificiului nostru? Si la ce a folosit toata aceasta inclestare de dorinte, cand lumea este aceeasi, cu si fara declaratia noastra de iubire? Priveste acum, in oglinda sufletului tau si spune-mi ce vezi? Ce simti, in singuratatea ta?
Si chiar daca nu esti langa mine, intuiesc un adevar ce inca ne apartine, agatandu-se cu puterea unui nou-nascut de o idee, de o speranta: ne-am intalnit probabil, doar pentru a ne reaminti emotia regasirii in vietile urmatoare.
Si chiar daca ei imi vor spune ca nu existi, fiindca esti doar un ideal, eu cred in noi si in scopul despartirii noastre. Si chiar daca in zborurile noastre nu ne vom atinge aripile realitatii umane, simpla bataie a inimilor noastre ne va apropia? suficient cat sufletele noastre sa vibreze intr-o amintire comuna: iubirea noastra.
E liniste acum, dar cerul ne uneste. Iar spatiul si timpul se comprima pana la acea dimensiune in care micul nostru adevar capata curaj si inunda lumea cu o ploaie de daruire si speranta.