Inimii i-a trebuit doar o clipa, ca sa se stinga incet, in spatiul discret al tristetii mele. Si chiar daca bate in acelasi ritm, eu simt ca m-am pierdut, lasand in urma un biet pilot automat ce imi simuleaza existenta, in asteptarea Ta.
Pasesc spre casa sufletului cu pasi greoi. Trupul, inca tanar, se apleaca smerit la fiecare pas al drumului meu. Si desi cerul imi trimite binecuvantarea sa, inca mai cred ca sunt o victima a nesabuintei mele...
Unde am gresit? Cand m-am indepartat de Tine? Si cum Te voi regasi, cand ochii sunt orbiti de esecul deghizat intr-o mantie stralucitoare? Si ca prin minune, imi trimiti un semn, ce-mi incolteste in minte cu puterea unei revelatii: am fost si voi fi o cruce, a ceea ce sunt si a ceea ce pot fi, deschizandu-mi sufletul catre Tine...
Sunt doar un punct printre alte umbre miscatoare. Si totusi nu-mi accept destinul. In goana mea, eu m-am oprit, rugandu-ma sa Te intalnesc si sa-Ti ating gandurile. Si poate ca si azi as fi acceptat anonimatul placerilor standardizate, lasand minciunile sa-mi indulceasca viata...Daca nu ai fi aparut in visul meu, soptindu-mi sa nu ma tem de individualitatea mea...
In jurul meu, vocile disperarii si neputintei ma indeamna sa nu le parasesc lumea, amenintandu-ma cu condamnarea la singuratate. Si plang incet, fiindca mi-e teama ca poate nu voi reusi sa le reduc tonul la frecventa blanda a regasirii de sine. Si iata-ma in fata unui demon, care ma ispiteste cu culorile artificiale ale unei vieti sociale si a unui inger, care isi desface aripile pentru a-mi imbratisa sufletul ranit de nedreptate.
Si desi sunt doar un om, ceva din ceea ce am fost imi inunda brusc simturile. Treptat, imi amintesc, despre zborul nostru, tinandu-ne de mana si raspandind cu mantia iubirii semintele pacii si armoniei. Si asa existenta mea incepe sa capete acel sens pe care de fapt, nu cei din jur ma impiedicau sa il regasesc, ci chiar eu eram cea care ma amageam cu substitutul vietii pamantene.
Oamenii au nevoie de timp, insa uita un aspect esential: nu timpul a fost cel care le-a croit existenta, ci chiar Tu. Daca ar invata sa te vada... Daca Ti-ar simti vantul discret al energiilor benefice cu care le protejezi viata... Daca nu Te-ar mai surghiuni... Daca s-ar opri o clipa din goana lor dupa faima si recunoastere si si-ar asculta glasul inimii... Si-ar da seama cat de speciali sunt, fiindca seamana cu Tine.
Iti multumesc. In asteptarea Ta, Te-am regasit, lasandu-mi sufletul sa zboare, doar pentru a Te reintalni si a nu ne mai desparti niciodata.
Pasesc spre casa sufletului cu pasi greoi. Trupul, inca tanar, se apleaca smerit la fiecare pas al drumului meu. Si desi cerul imi trimite binecuvantarea sa, inca mai cred ca sunt o victima a nesabuintei mele...
Unde am gresit? Cand m-am indepartat de Tine? Si cum Te voi regasi, cand ochii sunt orbiti de esecul deghizat intr-o mantie stralucitoare? Si ca prin minune, imi trimiti un semn, ce-mi incolteste in minte cu puterea unei revelatii: am fost si voi fi o cruce, a ceea ce sunt si a ceea ce pot fi, deschizandu-mi sufletul catre Tine...
Sunt doar un punct printre alte umbre miscatoare. Si totusi nu-mi accept destinul. In goana mea, eu m-am oprit, rugandu-ma sa Te intalnesc si sa-Ti ating gandurile. Si poate ca si azi as fi acceptat anonimatul placerilor standardizate, lasand minciunile sa-mi indulceasca viata...Daca nu ai fi aparut in visul meu, soptindu-mi sa nu ma tem de individualitatea mea...
In jurul meu, vocile disperarii si neputintei ma indeamna sa nu le parasesc lumea, amenintandu-ma cu condamnarea la singuratate. Si plang incet, fiindca mi-e teama ca poate nu voi reusi sa le reduc tonul la frecventa blanda a regasirii de sine. Si iata-ma in fata unui demon, care ma ispiteste cu culorile artificiale ale unei vieti sociale si a unui inger, care isi desface aripile pentru a-mi imbratisa sufletul ranit de nedreptate.
Si desi sunt doar un om, ceva din ceea ce am fost imi inunda brusc simturile. Treptat, imi amintesc, despre zborul nostru, tinandu-ne de mana si raspandind cu mantia iubirii semintele pacii si armoniei. Si asa existenta mea incepe sa capete acel sens pe care de fapt, nu cei din jur ma impiedicau sa il regasesc, ci chiar eu eram cea care ma amageam cu substitutul vietii pamantene.
Oamenii au nevoie de timp, insa uita un aspect esential: nu timpul a fost cel care le-a croit existenta, ci chiar Tu. Daca ar invata sa te vada... Daca Ti-ar simti vantul discret al energiilor benefice cu care le protejezi viata... Daca nu Te-ar mai surghiuni... Daca s-ar opri o clipa din goana lor dupa faima si recunoastere si si-ar asculta glasul inimii... Si-ar da seama cat de speciali sunt, fiindca seamana cu Tine.
Iti multumesc. In asteptarea Ta, Te-am regasit, lasandu-mi sufletul sa zboare, doar pentru a Te reintalni si a nu ne mai desparti niciodata.