Multumesc este o formula atat de uzitata, incat chiar nu ma mai gandisem de mult la aceasta ca fiind revelatoare. Dar iata ca puterea destinului si a faptului ca nimic nu este intamplator, mi-au deschis portile nevazute ale sensului acestui cuvant.
Prima intamplarea a fost ieri: curentul s-a oprit la birou chiar la cateva secunde dupa ce am parasit locul de munca. Am spus atunci cu voce tare un MULTUMESC si nu stiu de ce, dar m-am simtit, nu norocoasa, ci ajutata, asistata sa nu mi se intample ceva rau. Sirul coincidentelor placute nu s-a oprit in acel moment: tramvaiul si metroul au venit imediat, afara era o vreme frumoasa cu toata poluarea fonica din arsenal, am mancat un pateu delicios, am achizitionat de la librarie o carte interesanta, iar fiului meu, un joc simpatic.
Apoi, azi dimineata, aflandu-ma intr-unul din rarele momente cand imi citesc horoscopul, mesajul pentru zodia mea era urmatorul: sa multumesc pentru lucrurile minunate care s-au intamplat in viata mea, dar in special pentru faptul respir, aud, vad si gandesc, indemnandu-ma la o continuare a listei motivelor, printr-o analiza introspectiva.
O ruga devine mai profunda, daca noi am multumi pentru ce avem. De multe ori, poate nici nu ne dam seama, dar lucrurile simple, cum ar fi procesul respiratiei, nu numai ca ne traseaza poteca vietii, dar ne si ajuta, la oxigenarea celulelor si deci, la o resetare a principiilor existentiale.
Chiar si cartea pe care am achizitionat-o ieri ("Curs despre trezire" - Joe Vitale, Editura Meteor Press), rasfoind-o inca din librarie, contine aproape patru pagini cu acelasi mesaj, scris repetitiv: " Imi pare rau.Te rog, iarta-ma.Multumesc.Te iubesc."
Asadar, care ar fi adevaratele motive pentru care ar trebui sa multumim? Pentru ca:
- suntem inconjurati de atat de multe lucruri frumoase? De copaci cu culori armonioase, unii mai tineri, altii mai batrani decat mai multe vieti lumesti la un loc, care parca ne arata prin ciclicitatea evenimentelor la care au participat, ca dualitatile rau-bun, vesel-trist, noroc-ghinion, nu numai ca nu au nicio semnificatie, ignorand axa timpului, dar si faptul ca acestea exista inradacinate in mintea noastra, doar pentru a ne face sa constientizam mai usor sensul ascendent al evolutiei noastre? De flori cu forma perfecta, al caror parfum niciodata nu va fi sufocat de mireasma din sticlutele cu etichete? De animale atat de inteligente in a-si conserva specia? De miracolul ciclicitatii anotimpurilor? De diversificatele forme de relief?
- avem emotii si sentimente care ne fac sa ne filtram simturile, generand senzatii menite sa ne apropie mai mult de ceea ce reprezentam: persoane menite sa cultive semintele vietii cu intelepciunea stramosilor si entuziasmul generatiillor mai tinere?
- putem sa ne calibram, doar prin puterea gandurilor, scopul si sensurile vietii, fiind singurii care ne hotaram destinul?
Si lista ar putea continua. De multe ori am trecut si prin momente in care poate am considerat ca viata nu a fost atat de darnica, de prietenoasa, aruncandu-ne intr-un vartej periculos de situatii. Am simtit atunci, deziluzie, tristete, furie si dorinta de renuntare sau de revoltare. Dar aduceti-va aminte, in tot atatea situatii, ne-am trezit exclamand: "Iata soarele, a iesit din nou pe strada mea." Dar oare de ce nu gandim astfel:" iata ce orb/oarba am fost, soarele a fost intotdeauna pe strada mea..."
Am avut o discutie cu o doamna pe care nu o mai intalnisem niciodata pana atunci si care mi-a spus sau parca mi-a confirmat ceea ce aveam sa scriu si eu acum: evenimentele nu sunt ce par a fi, au o succesiune prestabilita. Noi nu trebuie decat sa auzim, vedem si sa gandim, adica trebuie sa ajungem sa percepem intr-un mod corect ceea ce destinul incearca sa ne spuna prin semnele sale, trebuie sa fim deschisi si pregatiti sa ne intelegem adevarata menire.
MULTUMESC, MULTUMESC, MULTUMESC, MULTUMESC, MULTUMESC, MULTUMESC, MULTUMESC, MULTUMESC...
"Sa-i multumesti facliei pentru lumina sa, dar nici pe cel din umbra ce-o tine nu-l uita." Rabindranath Tagore
Prima intamplarea a fost ieri: curentul s-a oprit la birou chiar la cateva secunde dupa ce am parasit locul de munca. Am spus atunci cu voce tare un MULTUMESC si nu stiu de ce, dar m-am simtit, nu norocoasa, ci ajutata, asistata sa nu mi se intample ceva rau. Sirul coincidentelor placute nu s-a oprit in acel moment: tramvaiul si metroul au venit imediat, afara era o vreme frumoasa cu toata poluarea fonica din arsenal, am mancat un pateu delicios, am achizitionat de la librarie o carte interesanta, iar fiului meu, un joc simpatic.
Apoi, azi dimineata, aflandu-ma intr-unul din rarele momente cand imi citesc horoscopul, mesajul pentru zodia mea era urmatorul: sa multumesc pentru lucrurile minunate care s-au intamplat in viata mea, dar in special pentru faptul respir, aud, vad si gandesc, indemnandu-ma la o continuare a listei motivelor, printr-o analiza introspectiva.
O ruga devine mai profunda, daca noi am multumi pentru ce avem. De multe ori, poate nici nu ne dam seama, dar lucrurile simple, cum ar fi procesul respiratiei, nu numai ca ne traseaza poteca vietii, dar ne si ajuta, la oxigenarea celulelor si deci, la o resetare a principiilor existentiale.
Chiar si cartea pe care am achizitionat-o ieri ("Curs despre trezire" - Joe Vitale, Editura Meteor Press), rasfoind-o inca din librarie, contine aproape patru pagini cu acelasi mesaj, scris repetitiv: " Imi pare rau.Te rog, iarta-ma.Multumesc.Te iubesc."
Asadar, care ar fi adevaratele motive pentru care ar trebui sa multumim? Pentru ca:
- suntem inconjurati de atat de multe lucruri frumoase? De copaci cu culori armonioase, unii mai tineri, altii mai batrani decat mai multe vieti lumesti la un loc, care parca ne arata prin ciclicitatea evenimentelor la care au participat, ca dualitatile rau-bun, vesel-trist, noroc-ghinion, nu numai ca nu au nicio semnificatie, ignorand axa timpului, dar si faptul ca acestea exista inradacinate in mintea noastra, doar pentru a ne face sa constientizam mai usor sensul ascendent al evolutiei noastre? De flori cu forma perfecta, al caror parfum niciodata nu va fi sufocat de mireasma din sticlutele cu etichete? De animale atat de inteligente in a-si conserva specia? De miracolul ciclicitatii anotimpurilor? De diversificatele forme de relief?
- avem emotii si sentimente care ne fac sa ne filtram simturile, generand senzatii menite sa ne apropie mai mult de ceea ce reprezentam: persoane menite sa cultive semintele vietii cu intelepciunea stramosilor si entuziasmul generatiillor mai tinere?
- putem sa ne calibram, doar prin puterea gandurilor, scopul si sensurile vietii, fiind singurii care ne hotaram destinul?
Si lista ar putea continua. De multe ori am trecut si prin momente in care poate am considerat ca viata nu a fost atat de darnica, de prietenoasa, aruncandu-ne intr-un vartej periculos de situatii. Am simtit atunci, deziluzie, tristete, furie si dorinta de renuntare sau de revoltare. Dar aduceti-va aminte, in tot atatea situatii, ne-am trezit exclamand: "Iata soarele, a iesit din nou pe strada mea." Dar oare de ce nu gandim astfel:" iata ce orb/oarba am fost, soarele a fost intotdeauna pe strada mea..."
Am avut o discutie cu o doamna pe care nu o mai intalnisem niciodata pana atunci si care mi-a spus sau parca mi-a confirmat ceea ce aveam sa scriu si eu acum: evenimentele nu sunt ce par a fi, au o succesiune prestabilita. Noi nu trebuie decat sa auzim, vedem si sa gandim, adica trebuie sa ajungem sa percepem intr-un mod corect ceea ce destinul incearca sa ne spuna prin semnele sale, trebuie sa fim deschisi si pregatiti sa ne intelegem adevarata menire.
MULTUMESC, MULTUMESC, MULTUMESC, MULTUMESC, MULTUMESC, MULTUMESC, MULTUMESC, MULTUMESC...
"Sa-i multumesti facliei pentru lumina sa, dar nici pe cel din umbra ce-o tine nu-l uita." Rabindranath Tagore