In cautarea a ceva ce intarzie sa apara, ne ratacim, fara a mai gasi un drum de intoarcere. In acele momente, cu ultimele puteri, in loc sa ne intrebam ce putem face pentru a ne ajuta, blamam, ne revoltam si ne luptam cu noi insine.
De multe ori nici nu ne dam seama de adancimea ireversibilitatii procesului de autodistrugere. Capatam o haina noua, cea de victima, incercand sa demonstram lumii ca aceasta este cea mai potrivita.
Tipam, ne lamentam, jignim, facem ipoteze, judecam, dam sentinte, in incercarea noastra de a ne disculpa si de a ne demonstra perfectiunea.
Devenim singura entitate de drept, indepartand astel, orice incercare a celor apropiati, de a ne face sa ne privim prin ochii acestora. Parca suntem orbiti de lumina superficiala a unui bec ce palpaie suparator.
Da, ne amagim ca viata noastra este minunata, ca noi suntem stapanii acesteia, dand astfel verdicte dure celor care ar dori sa ne contrazica. Devenim brusc, orgoliosi si foarte atenti la imaginea ce se reflecta intr-o palida oglinda de sticla, cautand parca, ungiurile, din care profilul stilului nostru ar parea mai atractiv.
Nu mai suntem interesati de semnalele subtile ale sufletului nostru si in vulgaritatea mascata in orgoliu, ne cream un indicator nou al fericirii: rating-ul imaginii noastre.
Credem ca ne traim viata si nici nu constientizam ca de fapt, viata ne traieste pe noi. Dar ziua s-a sfarsit, ajungem acasa si ne intrebam: "De ce suntem atat de singuri? De ce ne-au parasit pana si prietenii virtuali?"
Mandria dispare si face loc deziluziei, senzatiei de esec. Ne pierdem speranta si alunecam pe panta disperarii. Si atunci, cand totul pare sumbru, avem o revelatie si anume, ca nu ne-am pierdut chiar toti prietenii, nu si pe cel ce a stat mereu in umbra, plangand sau razand de poznele facute de noi si asteptand sa-i solicitam sprijinul.
Cati dintre noi, cu lacrimi in ochi, nu ne-am oprit brusc, avand o discutie sincera chiar cu...noi. Va aduceti aminte de acele momente cand ati inceput sa vorbiti cu voi insiva, la inceput mai timid, cu un ton stins, iar apoi, pe masura ce glasul si-a recapatat firescul, cu tot mai multa determinare.
Sufletul, acea voce calda launtrica, a fost intotdeauna acolo, insa noi l-am ferecat in temnita unei superficialitatii cameleonice. Sa-l elliberam asadar, pe acest credincios prieten si sa il rasplatim cu promisiunea eterna ca nu il vom mai abandona.
Iar daca ne vom mai rataci pe cararile vietii, sa nu uitam ca gandurile noastre ne-au creat asteptari care la randul lor, au generat doar niste tipare ce pot fi ajustate oricand. Depinde doar de noi, sa ne eliberam din stransoare ca sa putem respira aerul proaspat al evolutiei spirituale si sa ne transformam viata intr-o icoana a sufletului.
De multe ori nici nu ne dam seama de adancimea ireversibilitatii procesului de autodistrugere. Capatam o haina noua, cea de victima, incercand sa demonstram lumii ca aceasta este cea mai potrivita.
Tipam, ne lamentam, jignim, facem ipoteze, judecam, dam sentinte, in incercarea noastra de a ne disculpa si de a ne demonstra perfectiunea.
Devenim singura entitate de drept, indepartand astel, orice incercare a celor apropiati, de a ne face sa ne privim prin ochii acestora. Parca suntem orbiti de lumina superficiala a unui bec ce palpaie suparator.
Da, ne amagim ca viata noastra este minunata, ca noi suntem stapanii acesteia, dand astfel verdicte dure celor care ar dori sa ne contrazica. Devenim brusc, orgoliosi si foarte atenti la imaginea ce se reflecta intr-o palida oglinda de sticla, cautand parca, ungiurile, din care profilul stilului nostru ar parea mai atractiv.
Nu mai suntem interesati de semnalele subtile ale sufletului nostru si in vulgaritatea mascata in orgoliu, ne cream un indicator nou al fericirii: rating-ul imaginii noastre.
Credem ca ne traim viata si nici nu constientizam ca de fapt, viata ne traieste pe noi. Dar ziua s-a sfarsit, ajungem acasa si ne intrebam: "De ce suntem atat de singuri? De ce ne-au parasit pana si prietenii virtuali?"
Mandria dispare si face loc deziluziei, senzatiei de esec. Ne pierdem speranta si alunecam pe panta disperarii. Si atunci, cand totul pare sumbru, avem o revelatie si anume, ca nu ne-am pierdut chiar toti prietenii, nu si pe cel ce a stat mereu in umbra, plangand sau razand de poznele facute de noi si asteptand sa-i solicitam sprijinul.
Cati dintre noi, cu lacrimi in ochi, nu ne-am oprit brusc, avand o discutie sincera chiar cu...noi. Va aduceti aminte de acele momente cand ati inceput sa vorbiti cu voi insiva, la inceput mai timid, cu un ton stins, iar apoi, pe masura ce glasul si-a recapatat firescul, cu tot mai multa determinare.
Sufletul, acea voce calda launtrica, a fost intotdeauna acolo, insa noi l-am ferecat in temnita unei superficialitatii cameleonice. Sa-l elliberam asadar, pe acest credincios prieten si sa il rasplatim cu promisiunea eterna ca nu il vom mai abandona.
Iar daca ne vom mai rataci pe cararile vietii, sa nu uitam ca gandurile noastre ne-au creat asteptari care la randul lor, au generat doar niste tipare ce pot fi ajustate oricand. Depinde doar de noi, sa ne eliberam din stransoare ca sa putem respira aerul proaspat al evolutiei spirituale si sa ne transformam viata intr-o icoana a sufletului.