Sursa fotografie: PIXABAY
Cred ca iti mai aduci aminte de copilarie si de castelele de nisip pe care le construiai, cu preocuparea acelui micut om care dupa terminarea lucrarii isi dorea doar sa o contemple si sa zambeasca fericit, gandindu-se cat de priceput a fost. Apoi, ca din senin, fie un val mai neastamparat, fie pasii unui trecator grabit sau poate doar niste pusti zglobii, naruiau intr-o clipa visul de constructor si transformau opera ta intr-un morman turtit. Insa nici macar nu plangeai, ci o luai de la capat cu si mai mult avant. Uneori, chiar tu erai acela care ordonai un atac asupra obiectului tau de admiratie, de parca acel moment ar fi fost de fapt cel mult asteptat.
Si iata-te acum, o mogaldeata deghizata intr-o persoana matura, insa cu o inima care iti bate in piept in acelasi ritm, chiar daca pretinzi ca esti un om diferit de cel ce ai fost cand soarele inca iti mai parea o gogoasa fierbinte. Au disparut castelele de nisip si in locul lor au aparut idealuri. Pana si nisipul s-a transformat, asemeni printului pedepsit sa-si petreaca restul vietii cu un chip de broscoi raios. Iar mainile tale, pana nu demult pricepute sa ilustreze minunatia simpla a existentei, zac inerte, pe langa un corp inexpresiv si resemnat. Unde sunt clipele de altadata, cand grijile dispareau inghitite de vreun balaur care fraterniza cu bravi si curajosi eroi? Unde a disparut crezul ca lumea este mai frumoasa doar pentru ca suntem?
Castele de nisip exista si acum, doar ca noi alegem sa nu le mai construim, de teama tristetii ca acestea se vor narui mult prea curand. In locul lor am ales arhitecturi complexe si intr-adevar nu ne-m inselat asteptarile, fiindca acestea inca mai dainuie. Insa tot nu suntem fericiti. Si ca intr-un carusel ce se invarte amenintandu-ne cu prabusirea, cautam altceva, iar si iar... Uneori, pretextand ca nu suntem multumiti nici macar de aspectul nostru, de starea noastra de a fi, ne proclamam noi insine arhitectii destinului. Si ce simplu ne era drumul, daca am fi distins cararea potrivita de multitudinea de drumuri pavate cu promisiuni desarte...
Si daca ti-as spune ca nu e prea tarziu si ca nu ai uitat cum sa construiesti castele de nisip? Ai avea curajul sa-ti aduci aminte de cel ce ai fost in copilarie si sa fugi descult pe o plaja imaginara cautand ochii blanzi ai marii si lacrimile ei scurse in malul sau iubitor? Te-ai aseza in genunchi si ti-ai lasa bratele sa-ti rescrie istoria celui care a fost prin simpla constructie a unui castel? Si daca s-ar darama, ai lua-o de la capat iar si iar, convins de faptul ca nici macar noaptea nu te poate impiedica sa-ti desavarsesti de fapt, maiestria vietii?
Niciodata nu e prea tarziu sa fim noi insine, insa uneori pare destul de greu sa recunoastem acest lucru. Cu toate ca momentul adevarului este eliberator si ca in jurul nostru avem suficiente motive pentru a ne urma adevaratul vis, ne complacem sa suferim inutil disimuland fericirea. Si pentru ca suntem niste fiinte rationale, acest plan ne iese de minune, pacalindu-ne o viata intreaga.
Ceea ce noi omitem din aceasta reteta miraculoasa a excelentei de sine, este tocmai constiinta noastra care zace intr-un colt al sufletului plangand tacut, ca un copil lipsit de aparare si de iubire parinteasca. Tarziu, in clipa spovedaniei , ne aducem aminte de cei ce am fost, ridicandu-ne pentru o clipa privirea, penntru ca mai apoi sufletele noastre sa zboare, nestingherite catre cer.
Drag om, construieste castele de nisip si simte in palmele tale doar finetea nisipului. Uita pentru o clipa de ceea ce vor crede ceilalti despre tine si lasa-te sedus de acest joc frumos al copilariei. Bucura-te de regasirea de sine, zambeste umil si ia-o de la capat inaltand mereu alte castele, nu neaparat mai trainice si mai frumoase, ci mai aproape de cerul sufletului tau, de proiectul vietii tale. Fii tu insuti!
Sursa fotografie: PIXABAY