Traim cu senzatii si amintiri. Daca omul ar fi fost declarat o masinarie, cu siguranta ar fi castigat premiul pentru cel mai inovativ sistem. Pretutindeni, intalnesti trupuri in dinamica, ca intr-un furnicar unde fiecare punct miscator ar dori sa preia o ierarhie invizibila pe care noi oamenii, niste bieti naivi ai sortii, o numim lupta pentru supravietuire...
Si astfel, secundele trec nebagate in seama. Cine ar dori sa se hraneasca cu iluzia trecerii timpului? Care om si-ar da jos haina groasa a consumerismului si ar recunoaste ca s-a convertit la curentul propriei filozofii de viata? Si ne mai miram... de degradarea noastra interna, de aspiratiile desarte pentru o situatie mai buna, de lipsa noastra de decizie pentru a porni pe drumul autentic al fericirii.
Standarde, icon-uri, patern-uri, cuvinte imprumutate dintr-un eter inventat de oameni... Suflete pierdute in speranta de regasire... Minti involburate de dorinta de a se hrani cu nemultumire, ura si falsa performanta... Fete care disimuleaza starea de bine intr-un peisaj trist si tern creat de ganduri halucinante... O imaginatie abandonata, ca un sclav care nu valoareaza nimic intr-o lume care nu isi recunoaste individualitatea...
Acestia suntem noi, balacindu-ne in mocirla groasa a nepasarii si dandu-ne impresia ca de fapt ne zbatem pentru o nobila cauza existentiala. Cat de mult ne inselam cand ne lasam purtati pe strazile constiintei noastre, crezand ca societatea o sa admire un invelis extern topindu-se in caldura soarelui si nicidecum lumina ce inca mai palpaie nevinovat in sufletele noastre?
Fericirea nu este un simptom al vietii. Intr-o dimineata de primavara poti alege sa distingi in zgomotul infernal al bulevardului, ciripitul discret al pasarelelor sau poti sa crezi ca esti un proscris al unui oras stresant ce atenteaza la propria ta stare de siguranta. As spune ca fericirea este o optiune de a-ti privi orizontul existentei si a-ti inchipui ca limitele nu exista, ci doar hotare ale unor stari care asteapta sa fie descoperite, insa nu cucerite.
Exista oameni care nu pot zambi si totusi sunt fericiti, fiindca emana acea lumina nevazuta care te determina sa le urmezi drumul. Care este secretul beatitudinii lor? Cum de reusesc sa-si mentina viu focul cunoasterii de viata? Sunt intrebari pe care orgoliul nostru le rosteste de fiecare data cand echilibrul emotional sufera. Si tocmai aceasta dorinta de comparatie, de clasificare si ierarhizare distruge marele mister al existentei noastre. Uitam atunci ca ne-am nascut din praf de stele, abandonandu-ne depresiei propriei neputinte de a vedea dincolo de umbra noastra...
As spune ca fericirea este o energie care abia asteapta fie modelata de o singura unealta: sufletul. Descatuseaza-ti mintea din tiparele falsei realitati si lasa-ti gandurile sa-ti inunde trupul slabit de incertitudini. Apoi priveste-te cu dragoste. Vei vedea o energie, dar si o unealta. Si vei avea revelatia ca esti propria creatie.