Ridica-te si mergi. Pasii tai sunt singurii care inteleg taina pamantului. Candva, privirea ta cuteza aa cuprinda intreg orizontul. De ce plangi acum?
Cat de aproape erai de adevarul simplu al vietii tale. Ai preferat minciuna unui nou inceput, cu toate ca ai fi putut sa fi oglinda intregului univers...
Intoarce-te la propria natura, la originalul tu. Fii vantul care iti dezmiarda necazurile, ca un copil care se bucura de jocul razelor soarelui.
Zambeste cu inima. Permite-i sufletului sa iti reveleze frumusetea. Iubeste cu nostalgia ultimei clipe. Orice imbratisare iti va da puterea sa inaintezi. Nu-ti fie teama sa renunti la tine. Lasa-te sa cazi in propriul abis al necunoasterii. Abandoneaza-ti temerile...
Si chiar daca iti rasuna inca ecoul propriului esec, nu uita ca totul este doar o iluzie. Cat de sus este cerul si cat de jos este drumul celui care s-a afundat in noaptea tristetii pierderii de sine.
Daca ai asculta muzica propriului suflet... Daca i-ai simti pasii stinsi, modelandu-ti trupul subtiat de durerere unor pacate inexistente... Daca ai avea curajul sa elimini tot acel bagaj inchipuit, care te tintuieste in acelasi cosmar al fiintei. Si daca ai intelege ca tot ceea ce ti se intampla este o binecuvantare a unor vremuri ce vor sa vina...
Iti cer, dar nu te oblig. Nu am niciun drept. As vrea sa te imbratisez si sa-ti dau inima mea. As pastra doar sufletul, sa te vegheze in zilele amenintate de intuneric. Si poate asa scanteia ta se va intalni cu a mea creand puntea regasirii de sine...
Ridica-te si mergi...