Viata este o adevarata binecuvantare pentru sufletele noastre. Este ca si cum am rataci fara speranta, ca sa descoperim hotare miraculoase si undeva, intr-o alta dimensiune, am zari dintr-o data, lumina unui rasarit de soare sau ceea ce noi numim, existenta noastra. Si cand in sfarsit, ne lasam inconjurati de acea caldura, a carei iubire ne reintregeste dupa marea Calatorie, uitam totul, pentru a relua cautarea...
Acestia suntem noi, grupati, ierarhizati si deghizati in fel si chip. Uneori dornici sa ne gasim identitatea abandonata. Alteori atat de lasi, incat ne cream false valori si standarde, pretextand ca suntem doar oameni cu slabiciuni si puteri abandonate in visul desart al unei vieti lipsite de seva autenticitatii...
Viata nu e un trecator obosit care zace in santul propriei neputinte de a-si continua drumul. Viata este ca si un anotimp de primavara. Cand ne asteptam mai putin ne surprinde cu discretia cu care isi lasa vlastarele naturii sa-si dezlantuie frumusetea si puritatea. Ceea ce oamenii aleg sa faca apoi cu aceasta minunatie izvorata dintr-o iubire divina depinde doar de modul in care ei decid sa-si traiasca propria legenda.
Pasii vietii suntem insa, noi. Iar adevarata calatorie incepe doar cand constientizam cat de importanta este contribuia noastra la marea transformare a mediului existential, privit ca un intreg. Indiferent cum ne atribuim mai apoi rolurile, noi cei care ne-am trimis pasii pe cararea spre o alta lume, avem o singura responsabilitate, cea a liberului arbitru.
Ati privit vreodata jocul sclipitor al stelelor? Salturile vietii sau provocarile acesteia sunt tocmai acele mici puncte stralucitoare care ne marcheaza viata si o transforma in harta propriului destin... In vine in minte o intrebare simpla. Cand am facut ultima oara o fapta buna si care a fost aceea? Apoi privesc imaginar in intunericul misterios al cerului mintii mele. Nu-mi amintesc...
Poate ca acela a fost momentul de sinceritate care m-a incurajat sa-mi recunosc vocea sufletului, redata din ce in ce mai clar, de zumzaitul discret ce imi tinea urechile in vesnica alerta... Amnezia de pana atunci era de fapt un semn, un imbold de a purta in sfarsit, acel dialog cu mine sau cu acea fiinta care inca mai ratacea, in cautarea de sine. Asa am inceput apoi, cu prima fapta buna care mi s-a revelat intr-un mod atat de simplu: sa ma iubesc mai mult...
Si astfel, s-a deschis acea dimensiune, in care soarele vietii inca ma priveste cu darnicia parintelui care isi asteapta copilul dintr-o calatorie indepartata. Preocupata de provocari marunte, uitasem sa mai fac o fapta buna si pentru mine...
Credeam ca este suficient sa-mi fortez pasii destinului dincolo de limita. Nu am reusit probabil, decat sa impresionez sau sa consternez. Acum relizez cat de mult m-am inselat. Cu cat ma incordam mai tare, salturile vietii isi pierdeau autenticitatea originara, amprenta lor fiind din ce in ce mai stearsa. Riscam sa ma dezintegrez, amestecandu-ma in multimea zgomotoasa. Si viata striga iar eu nu o auzeam, fiind focusata sa bifez realizari, titluri si posesiuni.
Viata insasi, este o fapta buna. Insa miracolul si frumusetea ei depind doar de noi si de modul nostru de a accepta si alte coordonate existentiale. Putem alege sa dezbatem valori sau sa le promovam, acceptand diversitatea. Putem sa ne opunem ideilor care nu ne apartin, razvratindu-ne. Nu facem decat sa ne tranformam in proprii dusmani, ratandu-ne sansa de a ne regasi acea lumina a pacii interioare.
Ce simtiti acum? Este viata insasi, o fapta buna?