M-am pierdut in labirintul unor stari confuze, cautandu-ma. Abia acum realizez ca de fapt m-am ascuns de mine, cea care imi zambeste protector. Azi am pornit in cautarea mea. Nu stiu daca ma voi regasi, fiindca pasii imi sunt destul de nesiguri. Sufletul zace rapus in balta unei constiinte perdante...
M-am lasat pacalita de jocul destinului. Si nu o data, ci de asa de multe ori incat am la un moment dat am considerat fireasca starea mea de letargie sufleteasca. Mi s-a parut mai usor sa accept cursul vietii, fara sa imi pun prea multe intrebari, despre cum ar fi aratat aceasta daca eu nu as fi ferecat-o in matrita prefabricata de altii.
Insa astazi este o alta zi. In sfarsit, realizez cat de usor m-am lasat sedusa de o cauza care nu imi apartinea, uitand de fapt scopul pentru care fiinta mea se nascuse, si anume acela de a trai pentru a servi oameni.
Sufeream de mai mult timp in tacere. Eram ca o piatra, atat de rece, incat ceilalti nu imi puteau intui clocotul miezului si atat de tare, incat nimeni nu avea curajul sa ma atinga pentru a simti cat de slaba eram in moliciunea morbida ce imi invadase trupul. Cat de mult ma inselam, blamandu-i pe ceilalti pentru lipsa lor de atentie... Oare daca m-as fi iubit mai mult, as fi ajuns in aceasta stare aflata la granita intre doua lumi pierdute in dihotomii?
Poate ca nu... Insa cum altfel mi-as fi dat seama de frumusetea vietii si a omului in general, decat daca mi-as fi negat existenta pana la cea din ultima celula a unui corp hotarat sa-si refuze inertia? Cum altfel as fi apreciat minunea de a fi pur si simplu om, dincolo de scenariile copilaresti pe care societatea le scorneste pentru a nu ne plictisi? Un sir interminabil de intrebari bat la poarta sufletului meu, asteptand sa se deschida.
De aceasta data voi alunga lasitatea unor raspunsuri lipsite de sinceritate si ma voi pretui mai mult, asa cum Dumnezeu a facut-o cu primul gangurit al fiintei mele si cu cea din urma revelatie a celei care sunt.
Privesc forfota din jurul meu. Sunt oameni care vin cu speranta ca se vor transforma in zei si care pleaca cu dezamagirea unui rol secundar. Sunt suflete ratacite in neantul unei vieti interesata sa le ofere himere in locul unor modele sau suflete regasite, atinse de scanteia regasirii de sine in lumina blanda si calda a iubirii pentru urat si frumos, deopotriva.
Sunt trupuri care marsaluiesc strategic cu privirile atintite catre idealuri desarte sau care din cand in cand se mai opresc doar pentru a asculta ciripitul pasarelelor si a multumi divinitatii pentru simplul fapt ca exista. Sunt corpuri reci cu suflete impietrite, amanetate cauzei perfide a prosperitatii si corpuri calde, chinuite de focul izbavirii si de dorinta de a-si salva identitatea de la inecul pierzaniei.
Privesc si realizez ca acesta este doar un joc al unui destin artificial, insa nu e soarta harazita de intelepciunea darului acestei vieti. Respir si multumesc. Voi invata din nou sa iubesc, privind doar cerul. Si poate teama de a fi se va topi discret. La fel si forfota ce si-a creat armata printre oamenii creduli...