Nici nu mai stiu cat timp a trecut de inceputul calatoriei mele catre suflet. De cate ori o voce malitioasa nu-mi soptea sa ma opresc. Aproape ca nu ma mai mira acest dans ezitant al sentimentelor, aceasta lupta cu cei pe care gandurile mele ii proiecteaza ca fiind dusmanii temuti ai devenirii mie.
Si totusi, sunt inca eu, la fel de vie ca si la inceputul drumului si mai increzatoare in faptul ca viata nu este decat un lung sir de deturnari de la planul pe care, daca suntem atenti la zgomotul aripilor sufletului, reusim sa-i distingem mesajul ascuns.
Poate ca viata este ca un curcubeu, un drum ascendent si descendent pe care il strabatem in minunatele culori ale sufletului. Ceea ce oamenii uita in preocuparea lor asidua de a ajunge la destinatie, este faptul ca nu trebuie sa astepte ploaia trezirii lor pentru a vedea si a intelege semnificatia acestui curcubeu.
Omul, ce minunata creatura inzestrata cu imaginatie... A folosit culori pentru a-si desena propriul curcubeu. Apoi l-a aruncat pe cerul existentei sale, purtandu-l in inima sa pentru totdeauna.
Zilele trec, anuntand timid, anotimpurile vietii. Azi pasii mei par foarte hotarati sa inainteze. Aproape ca nu ezita la nicio incercare a celor care arunca in drum pietrele descurajarii. Sunt ca un discipol al maestrului propriului suflet, avid de noul care de fapt este vechi. Si acest gand plasmuit din lumina unei puritati uitate, imi strapunge sufletul cu sageata sperantei. Cine este arcasul? Cine este arcul?
Va veni si acea vreme cand pasii mei se vor topi in intentie, oprindu-se la marea trecatoare. Atunci voi fi alta si totusi, aceeasi. Mai batrana si totusi, intinerita de marea regasire a propriului suflet.
Am fost binecuvantata cu multe experiente de viata. Am simtit ca traiesc prin fiecare lacrima de durere sau de fericire. Am murit odata cu tristetea dezamagirilor, fiindca nu le-am inteles la timp jocul perfid. Am renascut de fiecare data cand am privit cerul si am multumit pentru ceea ce eram, pentru ceea ce traisem, plimbandu-mi umbra si lumina pe acest pamant.
Am invatat sa iubesc la fel de mult si partea intunecata a fiintei mele. M-am retras in mine pentru a plange, acceptandu--mi astfel slabiciunea.
Am vazut curcubeul in apa unei ploi de vara, in sclipirile privirilor, pe zidurile unei case abandonate, in desenele stangace ale unor copii frumosi si in sfarsit... l-am zarit pentru cateva secunde pe cer.
A fost ca si cum mi-ar fi aratat un inger, hotarat sa contureze cu aripile sale culorile iubirii pentru oameni. Si atunci mi-am regasit sufletul. A aparut in acel moment in care incepeam sa ma tem de mine. Si chiar atunci am realizat cat de slabi suntem noi oamenii, atunci cand ne abandonam idealurile pentru a sluji unor banale scopuri.
Unde gresim? Unde ne pierdem? De ce acceptam aceasta uitate sine, cu incantarea unui gurmand al vietii, nicidecum cu smerenia unui trecator al acestor vremuri? De ce am inventat atatea motive de a ne indeparta de esenta fiintei si prea putine mijloace sa ne regasim eternitatea abandonata?
De ce ne sfiim sa ne aratam credinta, refuzand atingerea blanda a Duhului Sfant, atunci cand in cele din urma ingenunchem in fata Sa? De ce ne blamam semenii, generand ipoteze si false gandiri? De ce nu iesim din propria panza de paianjen pentru a ne incalzi sufletul la razele libertatii fara de sfarsit?
Sunt intrebari la care unii au gasit deja raspunsuri. Acestia sunt inaintasii pe drumul catre suflet. Iar noi, cei ce ii urmam, admiram daruirea lor si iubirea cu care ne lumineaza calea, conturandu-le cu gandurile curcubeul sperantei.
Am vazut curcubeul. Acum stiu sa il desenez.
