Traim intr-o societate unde discrepanta intre generatii este uriasa. Azi copiii raspund cu intonatia si angoasele adultilor, iar parintii au ajuns sa se teama de furia propriilor progenituri, nascandu-se adevarate psihoze. As spune ca nu decalajul este cel care ne indeparteaza de la un echilibru relational firesc, ci absenta normalitatii in comportamentul ambelor categorii, lipsa de intelegere reciproca.
Se pare ca timpul ne joaca o farsa. Se razbuna pentru ignorarea acestuia si decimarea lui in activitati si preocupari care nu ne definesc valoarea interna, ci cel mult ne expansioneaza o falsa valoare extrinseca. Am uitat sa ne mai jucam cu copiii nostri. Ne ferim sa le spunem pana ca ii si iubim. Ne e teama sa nu fim considerati slabi in ochii celor mici si in perceptia societatii. Asa ca, apelam la siretlicul de a imprumuta timp pentru a socializa, in detrimentul acelor clipe care ne-ar fi apropiat sufleteste de micutele fiinte.
Cum se rasfrang toate acestea asupra comportamentului, caracterului si personalitatii in formare? Copiii invata sa-si caute confirmarea valorii in exterior, luandu-si ca element de referinta aprobarile, zambetele si feedback-urile celorlalti, care de cele mai multe ori nu sunt realiste. Acestia isi conditioneaza proprii parinti, oferindu-le serviciul de a fi membri ai unei familii. Isi vand timpul pentru a primi ulterior, capital de imagine si importanta in ierarhia sociala.
Pare lipsit de sens? Si totusi, ce facem noi, parintii cand aprobam cu usurinta pretentii absurde si cand ne lasam prada unor grupuri care isi mascheaza interesele in bune intentii? Sa luam de pilda, un eveniment la care copiii trebuie sa participe fiindca normele grupului o impun. Liberul arbitru nu exista, cu toate ca nu toti copiii au aceeasi deschidere catre valorile acelui grup.
Si astfel, noi parintii, in loc sa ne invatam copiii sa isi gaseasca sprijin in ei insisi, ii propulsam incet si sigur catre dezastru, catre vicii si pericole iminente in viata de adult. Continuand sa nu refuzam numic si sa ne supunem orbeste unor obiceiuri si rigori false, ne transformam de fapt in aprobatorii unor standarde de carton.
Mai tarziu copiii ne parasesc fara nicio o urma de regret. Iar noi nu intelegem nici macar in acel moment de adevar dureros, ca acestia nu pleaca fiindca nu ne iubesc, ci pentru ca daca mai raman alaturi de noi, risca sa retraiasca traumele unei copilarii lipsite de sens si caldura sufleteasca.
Cel mai dureros nu este gandul de impacare cu situatia in sine, ci faptul ca suntem nevoiti sa asistam la distrugerea sufleteasca a propriilor copii. De cele mi multe ori, acestia cad prada patimilor si viciilor, refuzand viata de familie si ignorand responsabilitatile existentiale firesti. Si ca efect al alegerii drumului cel mai simplu si mai scurt, viata le este distrusa implacabil.
Copiii de azi sunt adultii de maine. Responsabiltatea si totodata privilegiul de a-i forma frumos si corect ne revin noua, parintilor. Orice gest simplu de iubire, va valoara intotdeauna mai mult decat satisfacerea unor capricii de moment. Orice "nu" argumentat cu caldura sufleteasca, va sadi speranta ca dorintele adevarate au nevoie de timp pentru se indeplini. Orice imbratisare, va fi de fiecare data elixirul pentru indepartarea tristetii. Orice incurajare il va invata pe micut sa isi pretuiasca fortele proprii si sa creada in sansa sa de reusita.
Este timpul sa fim mai aproape de copiii nostri si sa ii sustinem pana la acel nivel, de la care ei vor realiza ca ceea ce sunt este mult mai interesant si captivant, decat ceea ce reprezinta in ochii celorlalti.
Sa ne invatam asadar, copiii sa zambeasca la atingerea unei flori, sa se bucure de o noua zi, sa faca fapte bune. Sa le aratam cum sa foloseasca timpul, nu pentru a deveni sclavii acestuia, ci pentru a-l armoniza cu natura fiintei lor. Sa le explicam ca prietenia adevarata nu are principii si pretentii. Sa ii pregatim pentru o viata frumoasa si armonioasa, nu pentru a deveni membrii unei societati in care sa se simta exclusi. Sa ii invatam valorile adevarate: iubirea, daruirea, speranta ca lumea este asa cum ne dorim sa fie si credinta. Sa fim oglinda miracolului numit copiii nostri. Sa pretuim acest dar de la Dumnezeu, cu smerenia si intelepciunea acelor parinti care il cunosc pe Sfantul Duh.
Copiii de azi sunt adultii de maine.