La unele jocuri, exista pioni care sar casutele, hipnotizati de culoarea reusitei. Intentiile lor sunt atat de impredictibile, incat nu ai putea sa le masori cadenta pasilor sau lungimea distantelor parcurse.
Tabla de joc este generoasa. Ai spune ca este infinita, daca nu i-ai observa colturile, la o privire mai atenta. Insa pionii sunt fericiti si multumiti, fiindca spatiul lor nu pare ingradit. Asa ca, in absenta unor reguli de conduita, isi urmeaza nestingheriti traseul.
Abia catre sfarsit, cand drumul se ingusteaza anuntand marele premiu, pionii realizeaza ca o forta nevazuta ii va reintoarce catre linia de start. Si jocul se reia, de fiecare data cu miza diferita, insa principiul ramane acelasi, chiar daca zarurile au alte cifre.
Uneori, pionii sunt nedumeriti. Ei cred ca atunci cand nu inainteaza, soarta le e potrivnica. Se invinuiesc reciproc, invocand un motiv ciudat si anume, aspectul acestora. Fiindca am uitat sa va spun, in lumea acestui sotron interminabil s-au reunit pionii mai multor jocuri, abandonate probabil de niste copii prea plicitisiti.
Daca ar sti micutele bucati de plastic, ce mare este lumea si ca nu au nevoie de zaruri ca sa isi masoare pasii... Insa pionii nu au viata si nici nu gandesc. Seamana cu niste rune, aruncate cu maini care refuza sa isi cunoasca adevaratul destin.
Insa intr-o seara, cand luminile incaperii dansau nestingherite, pionii au tresarit vazandu-si proiectiile pe uriasa lor tabla. La inceput au crezut ca sunt atat de aproape unul de altul, incat nu mai pot inainta, insa pasii lor erau aceiasi. Asa si-au descoperit umbrele si faptul ca reflexiile lor pot sa depaseasca granitele tablei de joc, fara sa se dezintegreze.
Atunci au luat o hotarare. Sa sara si ei, in incercarea de a-si prinde umbrele. Si zarurile au ramas neputincioase, privind cum acei micuti pinguini rataciti pe uscat se indepartau in ritm din ce in ce mai alert.
La inceput le-a fost greu sa se obisnuiasca cu absenta unui drum trasat. Insa, pe masura ce inaintau, vocea zarurilor nu se mai distingea, iar miscarile lor deveneau mai sigure si mai coordonate. Se tranformau treptat in pasi. Mesajele primite erau inlocuite cu ganduri. Opririle deveneau popasuri pentru ascultarea glasului interior. Zgomotele zarurilor ii impiedicau sa-si constientizeze existenta.
Nu a trecut foarte mult timp si pionii s-au transformat in oameni. Si, desi acestia nu au mai revenit niciodata pe tabla de joc, reusita inca ii mai ispitea. Treptat, au inceput sa aiba pasiuni si ambitii, uitand ca in adancul sufletului lor erau inca, niste pioni pe tabla destinului...