Omul s-a complicat inutil, atunci cand a ales sa renunte la linistea gandurilor sale si sa se dedice tumultului vietii. Si aceasta realitate ii apartine, oricat ar dori sa fuga si sa se desprinda de ea. Este ca si cum ar purta pecetea propriului sau pacat, acela de a-si orandui viata dupa alte legi, decat cele ale firii autentice.
Probabil din ce in ce mai satul de excese, acesta a luat hotararea sa se reintoarca la originile sale si la acel filon de adevar pe care este construita fiinta sa. Este ca si cum constiinta sa, i-ar fi soptit in cele din urma ca toti pasii sai il indreptau spre dezintegrare, daca ar mai fi continuat sa-si ignore intuitia.
Si cu toate ca acest evident progres este inca greu de observat in zgomotul asurzitor al vietii, exista voci care au preferat sa se intoarca catre soaptele care le-au nascut ecoul. Tot mai multi dintre noi, am realizat pericolul abandonarii noastre. Am ales astfel, sa incercam sa ne salvam, regasindu-ne sau izbavindu-ne de naivitatea de a ne fi ingnorat esenta interioara.
Acesta a fost de fapt, punctul cel mai important, in care ne--am oprit pentru o clipa din alergatul pe roata imaginara a vietii. In linistea gandurilor, a fost sufiecienta o singura clipa, ca sa realizam ca in inchisoarea aceea frumoasa numita trup se afla de fapt o pasare maiastra, numita suflet. Ne-a fost atat de usor mai apoi, sa o eliberam si sa-i permitem sa ne priveasca, cu ingaduinta unei iubiri unice...
Cu siguranta, cei mai sceptici dintre noi, nici nu am observat acel moment in care ne-am ascultat linistea gandurilor si ne-am eliberat sufletul de o carcasa neincapatoare. Si cu toate acestea, el exista si continua sa apara ori de cate ori ne indoim de propria noastra existenta. De fiecare data, se iveste acel ceva din care mai apoi izvoraste timid, un licar de speranta.
Fie ca atribuim acest miracol al regasirii credintei, fie ca il interpretam ca fiind un rod al imaginatiei pagane, linistea gandurilor este aceeasi pentru toti, pansandu-ne ranile vietii si invatandu-ne lectia cea mai importanta din scurta noastra trecere pe pamant: iubirea pentru ceea ce noi reprezentam cu adevarat, pentru esenta noastra divina.
Alergand dupa himere si dorinte desarte, am fugit de fapt de noi si de simplul ideal de a fi si de a-L asculta, in linistea gandurilor noastre, pe Dumnezeu. Tarziu, in marele asfiintit, am realizat ca ne-a trebuit o viata ca sa intelegem ca aveam nevoie, doar de o farama de credinta...
Chiar daca este din ce in ce mai greu sa distingem nuantele sufletului de culorile reci ale vietii, nu trebuie sa renuntam la ceea ce suntem: niste fini ascultatori ai linistii gandurilor. Descoperim astfel, o lume mai frumoasa, un teritoriu nemarginit al adevaratelor simturi.
Abandonam dorintele si imbratisam un singur crez: acela de a trai o viata frumoasa izvorata din intelepciunea linistii gandurilor.